La 100 de ani de la Marea Unire, 30 de ani de la căderea guvernelor comuniste din Europa de Est şi 12 ani de la aderarea noastră la Uniunea Europeană, în ţara tuturor posibilităţilor, cu bune şi rele, s-au schimbat multe. Doar în lumea satului românesc nu s-a întâmplat mai nimic pentru a-i scoate pe ţăranii vârstnici care nu au plecat la muncă prin Europa din sărăcie lucie, obscurantism, igienă precară, tristeţe, boli trupeşti, năuceală cronică, credulitate, fatalism şi lipsa unui bagaj alimentar de informaţii în orice domeniu.
Intrându-mi în cabinet, vin anual în contact nemijlocit cu mii de asemenea năpăstuiţi ai sorţii pentru care vremea trece degeaba, iar vremurile au fost din an în an mai grele. Sunt îmbrăcaţi în haine vechi şi ponosite, îl regretă pe Ceauşescu şi nu au decât o dorinţă: să ne mărească „ăştia” pensiile până nu murim. Fosta poezie a vieţii la ţară este astăzi una mortuară.
Sunt câţiva ani de când o ţărancă bătrână mi-a spus în timp ce-i scriam reţeta: „Suntem săraci şi năcăjiţi fincă Iuropa în care am intrat nu vrea să ne fie şi nouă bine”. Am întrebat-o: „Mamaie, până unde suntem intraţi, până la fluierul piciorului, până la brâu?” Mi-a răspuns precaută: „Nu ştiu, io nu fac politică”. Pe o alta venită la consultaţie din comuna ei natală Ştefan cel Mare am rugat-o să îmi spună cine a fost românul ce a dat numele aşezării: „Nu ştiu, bre, nu am avut io timp şi am lipsit de la ore la şcoală. Azi eram cu vaca la păscut, mâine la prăşit şi toamna la cules de porumb, iar acu’ am ajuns la 72 de ani şi nu le mai judec neam. Că te doboară văduvia, boalele, trei copii, şapte nepoţi şi neputinţa. Au plecat care încotro şi m-au lăsat singură cuc. S-au dus la muncă prin cele ţări, iar pensia mea e aşa de mică, de nu mă îndur să mai dau nici acatiste la preot”.
