Îmi propun să scriu despre violenţă. Nu mă gândesc să fac o istorie a ei, deoarece ar fi o sarcină deosebit de grea. Voi recurge la ceea ce ne furnizează realitatea zi de zi. Dar nu înainte de a reaminti faptul că violenţa pare a-şi avea punctul de plecare din momentul săvârşirii crimei biblice a lui Cain, cel care l-a omorât pe fratele său, Abel. Drept care, am aflat recent că un tânăr din Curtea de Argeş a intrat într-un magazin, a furat banii şi a lovit-o pe vânzătoare. La Piteşti, un şofer a lovit un poliţist. Într-un sat argeşean, un copil a fost lovit atât de tare de alţi copii, chiar în curtea şcolii, încât a intrat în comă profundă. Un realizator tv a omorât trei oameni într-un accident de maşină şi, după un timp relativ scurt, a apărut la televizor de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Un bărbat şi-a omorât soţia, apoi s-a sinucis. O profesoară şi-a tranşat soţul. Exemple de acest gen sunt nenumărate. Astfel, se ajunge la o psihologie de masă a violenţei. O psihologie a omului grăbit în toate. Or, pământul nu se ară în galop. Suntem în starea somnambulului care aleargă pe acoperişuri după nu ştiu ce iluzii şi se trezeşte pe stradă cu şira spinării ruptă.
Aşa că m-am decis, după unele ezitări şi rezerve, să-mi expun părerea despre violenţa din societate. Şi sunt conştient că această violenţă a pătruns alarmant de mult în ordinea noastră socială. Iată de ce tragediile petrecute în ultimul timp ne lovesc pe toţi deopotrivă, de bună credinţă sau nu. Desigur, nu voi transforma în mod iresponsabil o vină individuală într-una colectivă. Sau invers. De fapt, nu voi căuta vinovaţi, ci voi încerca să explic fenomene. Aşa cum s-au căutat în cazul Clubului „Colectiv” şi în cel al bebeluşilor infectaţi uremic. Dar este bine să ştim că fiecare om locuieşte atât într-un spaţiu individual, cât şi într-unul sufletesc colectiv. El nu poate trăi separat de alţii, ci este legat sufleteşte de semenii săi. Niciodată o tragedie nu se va petrece numai pentru sine, ca un fapt psihic izolat, aşa cum îi apare, ce-i drept, conştiinţei noastre, ci se petrece pe o arie mult mai largă. Odată cu moartea celor de la „Colectiv” şi a celor trei bebeluşi a pierit ceva şi din sufletul nostru. Este o realitate de netăgăduit că drama altuia devine curând durere proprie. Societatea omenească nu este de factură mecanică, în care oamenii să fie indiferenţi la ce se întâmplă în jurul lor, fără legături între ei; iar omul nu este un număr dintr-o masă.
Acum se impune o întrebare: care sunt cauzele violenţei? Răspunsul este dat de o axiomă: cu cât urmărim mai mult bunăstarea materială, cu atât valorile morale vor dispărea mai repede din comunităţile noastre. Iar atunci când în inimile oamenilor nu mai este loc pentru dreptate şi cinste, cei slabi vor fi primii care vor suferi. Şi, până la urmă, toţi vom ajunge să fim incapabili de a ne adapta realităţilor zilnice sau ne vom ascuţi simţul adulmecării precum al şobolanului din pivniţă. Şi astfel, ajungem ca fiecare să depindem de un altul într-un fals sentiment de siguranţă. Drept care, nu putem tolera la nesfârşit bătaia în şcoli, pe străzi, în familie etc. Ce ţară e asta?, se întreba retoric profesorul meu de filozofie Andrei Pleşu. Această întrebare şi-a pus-o şi Constantin Noica, după care a izbucnit în plâns.
Aşadar, cei mai înţelepţi dintre noi aşteaptă măsuri de însănătoşire a vieţii sociale de la opinia publică. Dar cei mai mulţi aşteaptă soluţii de la politicieni, ceea ce înseamnă că poporul este pe cale sigură să devină o turmă, care doreşte ca păstorii să o mâne către păşuni bune.
Dar, curând, ciobanii se vor preface în lupi. Nu a fost simplu să priveşti cum o ţară întreagă a răsuflat uşurat când un politician a declarat: „Guvernul meu!” Nu a fost simplu să priveşti când un altul striga sus şi tare „Să trăiţi bine!”, în condiţiile în care acelaşi individ era caracterizat de cel mai mic simţ al răspunderii şi de cea mai mare voinţă de putere. Aceşti oameni, şi mulţi alţii ca ei, au făcut să descătuşeze în sufletele noastre forţele instinctelor primare. Iar dezordinea noastră sufletească a început să se manifeste în exterior sub formă de violenţă. Sigur, nu putem spune că am ajuns să fim violenţi în masă odată cu aceşti doi politicieni, dar ei sunt responsabili pentru declaraţiile politice care nu au fost onorate, incitându-ne instinctele după mai mulţi ani de speranţe deşarte. Şi aceşti politicieni afirmă în continuare: tot răul e spre bine. Dar nu aceasta este soluţia. Nu vom găsi soluţia rezolvării violenţei din societate undeva în afara noastră. De afară, aşa cum am văzut, suntem provocaţi pentru violenţă. Şi nu vom găsi această soluţie nici în ştiinţă, nici în filosofie. Problema violenţei nu este asemănătoare cu ceea ce studiază ştiinţa. Fără îndoială că violenţa ne este impusă de afară, dar soluţia nu ne va fi dată tot de acolo: ea nu poate veni decât de la noi, din sufletele noastre. Văzând răul şi dorind binele, ne putem consacra alinării nenorocirilor omeneşti cu evlavie, fără asprime şi fără îngâmfare, ca şi fără tristeţe şi fără amărăciune. Optimismul nostru va fi, deci, înainte de toate, credinţa că numai cu educaţia se poate lupta contra relelor care ne înconjoară. Deci, cheia violenţei se află la educaţie.
Autor: Gheorghe Savu
