Mesaje electorale cu impact… nimicitor
La sfârşitul săptămânii am dat o fugă până la Bucureşti, convins fiind că prezenţa mea la conferinţa anuală „The Power of Storytelling” („Puterea povestirii” – trad.) va fi de folos nu doar pentru mine, ci şi pentru cititori. Participarea a fost posibilă graţie Grupului Renault România, unul dintre sponsorii manifestării. Evenimentul ajuns la a VI-a ediţie a adus în prim-plan poveştile unor oameni din diferite domenii de activitate (jurnalişti, scriitori, muzicieni, profesori, graficieni), care au reuşit în plan personal şi profesional tocmai datorită curajului de a-şi înfrunta propriile temeri. Au fost, aşadar, discursuri motivaţionale care au stârnit nu doar ropote de aplauze, ci şi emoţii puternice. Iată câteva poveşti care m-au impresionat, dar şi situaţii pe care le-am găsit interesante.
Porumbeii buclucaşi
Jon Mooallem este un jurnalist cu o ambiţie inimaginabilă. A debutat în „New York Times” după ce a propus un articol despre porumbei. Mai precis, despre problema porumbeilor care fac mizerie în oraş. Ne aducem şi noi aminte de acest subiect pe care l-am tratat în paginile ziarului nostru. Sigur, noi nu suntem „New York Times”, dar cazul e acelaşi. Chestia e că, un asemenea subiect (aparent banal) i-a dat mari bătăi de cap lui Jon. În ciuda soluţiilor propuse de autorităţi (inclusiv alungarea păsărilor cu fire electrice), nimic nu părea să funcţioneze, iar jurnalistul ajunsese în impas deoarece nu-i ieşea „ancheta”, iar şefii îl presau. A ajuns la concluzia că oamenii care hrănesc porumbeii sunt de vină, însă aceştia nu puteau fi convinşi să renunţe, chiar şi după ce li s-a propus un alt spaţiu unde să facă acest lucru. În final (nu ştim cât de veridic este, dar e amuzant), soluţia a venit de la sine. După ani buni, bătrânii iubitori de porumbei au murit, iar generaţiile următoare (educate altfel, probabil) au înţeles situaţia şi nu au mai dat de mâncare păsărilor. Asta da rezolvare… Revenind la jurnalist, să spunem că acest articol i-a marcat cariera, cel puţin dacă judecăm prin prisma faptului că, şi astăzi, cele mai multe scrieri ale sale vizează interacţiunea dintre oameni şi animale.
Cătălin Tolontan şi Marina Popescu, despre cititorii din online
Călătoriile vindecă suferinţa
Am remarcat în discursul scriitoarei Cheryl Strayed un entuziasm izvorât din adâncul sufletului. Până să ajungă autoarea unor bestsellere, după cum ne-a mărturisit, a trebuit să depăşească momente cumplite în viaţă. Cel mai dificil a fost decesul mamei sale, iar arma împotriva depresiei părea de negăsit. „Mă tot gândeam că nu pot trăi fără mama mea, credeam că nu mai pot avea o viaţă normală, mă simţeam mereu tristă şi singură. Sufeream în fiecare zi. Îmi dădeam seama că greşesc trăind astfel, dar nu ştiam cum să mă refac. În cele din urmă mi-am dat seama că nu o onorez ruinându-mi propria viaţă. Încet-încet, am început să fiu atentă la detalii şi am descoperit că lucrurile sunt mai simple decât par. Cărţile m-au ajutat să evadez din stările copleşitoare, iar apoi am descoperit o nouă pasiune – de a călători. Cred că toţi avem nevoie de aşa ceva pentru a descoperi lucruri noi şi mai ales pentru a ne… redescoperi. Începutul a fost cel mai greu, dar cu fiecare pas simţeam că toată această luptă şi suferinţă înseamnă, de fapt, vindecarea mea. Ulterior, am început să scriu, să descriu experienţele mele şi sunt convinsă că toţi cei care mă citesc, aşa cum şi eu am început cu cititul, vor găsi motivaţia necesară pentru a învinge.”
Cu rucsacul în spate, a învins depresia
Geniile, scriitorii şi… izolarea
Majoritatea oamenilor cred că geniile, scriitorii, artiştii sunt persoane singuratice, închise într-o cameră de lucru unde se nasc capodopere şi descoperiri fantastice. „Nu este însă decât o imagine deformată de marketingul hollywoodian” – spune Wendy MacNaughton, grafician. De fapt, ideile vin în urma interacţiunii sociale, iar lucrurile bune se fac în echipă. Gândiţi-vă, spre exemplu, la un articol din presă, de cele mai multe ori semnat de un singur autor. În realitate, în spatele muncii stau mai mulţi indivizi (redactor-şef, tehnoredactor, corector, fotograf). Tocmai de aceea, pentru a reuşi, arta de a colabora într-un mod armonios trebuie pusă în valoare, iar rezultatele excepţionale nu vor întârzia să apară. Poate fi un rezultat (rămâne de văzut) şi modul original în care Wendy s-a implicat în campania electorală din Statele Unite. Artista şi-a prezentat opţiunea de vot într-un mod pe cât de haios, pe atât de tranşant: „Make Trump feel sad. Vote.” (n.r. – „Întristaţi-l pe Trump. Votaţi.”)
Momentul mult aşteptat…
…A fost apariţia pe scenă a jurnalistului Cătălin Tolontan, una dintre cele mai puternice voci din presa centrală (poate chiar cea mai puternică, dacă ne raportăm la numeroasele anchete pe care le-a publicat în ultima perioadă – ce să mai spunem de premiile pentru cel mai bun jurnalist al anului, de zece ori în ultimii 12 ani). Alături de Marina Popescu (profesor universitar cu doctorat în Ştiinţe Politice), a adus în discuţie, printre altele, „anxietatea” cu care se confruntă oamenii din presă, pe fondul atacurilor şi al limbajului vulgar utilizat de cititori.
Despre voi, cititorii
„Anxietatea noastră supremă este comunicarea cu publicul. Noi trebuie să ţinem legătura cu publicul la un nivel de intensitate fără precedent nu doar în România, ci în întreaga lume. Împreună cu Marina Popescu, ne-am implicat într-un proiect de cercetare cu privire la «discursul urii» pe internet. Într-un an şi jumătate, am moderat împreună 700.000 comentarii” – a spus Cătălin Tolontan.
„Vrem ca, într-un proiect viitor, să dezvoltăm ceva automatizat ca să simplificăm munca moderatorilor. Trebuie să existe un echilibru între interesul public şi interesele publicului. Interesul public e scopul suprem şi extraordinar al jurnalismului, dar interesele oamenilor sunt diverse şi exprimate… colorat. Trebuie să se ţină seama de ele, pentru că, altfel, oamenii nu vă vor mai citi” – este de părere Marina Popescu.
„Majoritatea jurnaliştilor, când se trezesc, nu mai deschid televizorul să vadă ştirile, ci intră repede pe articolele publicate ca să vadă ce comentarii au apărut. Din pricina limbajului vulgar, este necesară moderarea acestor comentarii. Cu toate acestea, cei care apelează la «discursul» urii nu sunt majoritari” – a continuat Tolontan. „…Iar cei mai activi nu sunt aceia care folosesc un limbaj vulgar sau extremist. Comentatori din această categorie deschid discuţii interesante care conduc la comentarii de calitate” – a completat Marina Popescu.
„Doar 2% dintre cititorii care intră pe site comentează. Dintre aceştia, doar 20% au fost moderabili. Cifra aceasta este extrem de mică, dar senzaţia noastră e că suntem atacaţi personal de fiecare dată” – a conchis Tolontan.
Porumbeii le-au dat de furcă şi americanilor
Postacii de partid
Legat de această problematică, să spunem că inclusiv noi (deşi muncim la un ziar local) ne confruntăm cu situaţii când trebuie să intervenim asupra comentariilor. După cum sublinia Marina Popescu, cititorii care comentează se grupează în majoritatea cazurilor pe criterii de partizanat politic – mai cu seamă în perioada alegerilor. În numeroase cazuri, ies la rampă cu atacuri neargumentate către cealaltă parte a baricadei sau folosesc un limbaj obscen. Misiunea noastră este cu atât mai dificilă, deoarece soluţia potrivită nu este cenzura, ci editarea individuală a comentariilor fără a deteriora sensul acestora. Prin urmare, iată cum cititorii generează meserii noi pe internet, cum ar fi aceea de… moderator.
George OLTEANU
