Da, zilele trecute, a coborât din creierii munților, de la Giuvala. Ca să ajungă la Pitești, la ziarul ”Argeșul”. La 89 de ani, câți are bătuți pe muchie.
De ce? O să vă spun, dar am făcut un sondaj printre cei din apropierea mea. La întâmplare, în redacție și pe strada Griviței, în drumul spre casă. I-am rugat să-mi spună dacă numele Giuvala le… spune ceva. Nu le-a spus nimic, așa că vin să reamintesc că este vorba de pasul Giuvala situat pe culoarul Rucăr-Bran, culoar pe care l-au forțat nemții în octombrie 1916 ca să ajungă pe drumul cel mai scurt la București. Nu le-a reușit încercarea, deși, între altele ‒ îmi povestește cvasinonagenarul că a auzit și el în sat ‒ nemții au urcat tunurile cu măgarii pe crestele de deasupra pasului de cucerit. Armata a 2-a română, mai precis Grupul Nămăești, condus de Dumitru Cotescu, le-a spus și le-a arătat că pe aici nu se trece. Și n-au putut trece.
Așadar, de ce a venit omul nostru? Păi, să scriu la ziar că nu e-n regulă cu pensiile, așa cum le ”bălmăjește” la televizor o cucoană care nu prea pare sănătoasă la cap. Apoi, să mai vorbim despre cum vede lucrurile din ziua de azi arhiepiscopul Calinic, că se vede că ”le are”. Le zice bine și de cele lumești, nu numai de cele bisericești. Da, are dreptate! Să avem răbdare cu toții, să nu ne mai războim între noi în țara grâului, unde-l cultivăm, apoi ne trezim, culmea, că importăm pâinea. O țară condusă de oameni bezmetici, că n-are cum s-o numească altfel, unde românii se războiesc cu românii…
Mărturisesc că mi-a stârnit interesul. Dincolo de politică, de pensii, îl întreb de una, de alta, ca doi oameni născuți la țară. Unul care a rămas acolo să crească animale, să trăiască din corhănitul lemnelor la pădure, altul care a fugit de munca grea, de mămăligă și noroi. Aflu că trăiește singur, cu televizor și ziar, dar are patru copii, doi la Brașov, unul la Câmpulung și altul la Pitești. Dar acum nu dă pe la ăsta de la Pitești, că vine el acasă, cum vin și ceilalți. O dată pe săptămână. Ei îi aduc și mâncare, chiar și gătită. Acum, dacă tot a venit, o să cumpere și ceva de-ale casei. Și mai apucă să-mi povestească felul în care i-a ”dus” pe milițieni, prin anii cincizeci, când venea cu căruța de cartofi de la Brașov, iar la Fundata i-a oprit miliția să le confiște marfa. A profitat că tata-i ținea de vorbă pe milițieni, iar el, care este urmașul celor ce aveau granița cu austriecii, a întins-o cu căruța la vale. Și pe aici i-a fost drumul, nu l-au prins milițienii, altminteri de treabă, nici cu bicicleta. Doar s-au făcut că-l urmăresc. Dar, de fapt, l-au făcut scăpat, că erau români, nu altă nație.
Sincer, poate n-aș fi scris despre povestea asta, dacă nu s-ar fi întâmplat ceva ce nu prea… mi s-a întâmplat. Ceva care ”vorbește” despre atitudinea unora din tânăra generație, pe care-i cam bodogănim. Și n-avem întotdeauna dreptate. Înainte de a intra la mine-n birou munteanul din Pasul Giuvala, îmi deschide ușa un tânăr destul de chipeș, cu o mustăcioară de păstor din Miorița. Cu scuzele de rigoare, mă întreabă dacă pot să-l primesc pe Ion Ochi, că așa-l cheamă pe cel ce a bătut cale de aproape o sută de kilometri. Sigur că da, îi răspund. Se bucură, îmi mulțumește și-l poftește pe câmpulungean.
Aflu ulterior de la secretară că băiatul n-a plecat, l-a așteptat pe cel în vârstă să-l conducă înapoi la autogară, să nu se rătăcească.
Nu se cunosc, s-au întâlnit întâmplător, iar tânărul profesor ‒ că-i profesor de matematică, Radu Deaconescu ‒ s-a oferit să-i arate drumul către ziar, însoțindu-l ‒ și de ce să nu recunosc, spre mirarea mea! ‒ până la mașină. Iată, un tânăr intelectual și-a făcut timp să-l ajute pe un om mai în vârstă. Dar nu doar ridicându-se de pe scaun în autobuz, ca să-i ofere locul, ci să-l conducă unde avea omul treabă și nu știa cum să ajungă. Care-ți ia mai mult timp, nu?!
Când va mai trebui să scriu despre educație, chiar despre Programul prezidențial ”România educată”, o să țin seama de gestul ăsta. El spune multe și bune despre copiii noștri! Chiar dacă nu toți sunt așa. Dar, iată, sunt, unii, și cu bun simț, cu mult bun simț. Adică, bine educați. De acasă, de la școală, de la ei înșiși. Și, poate, de mâine și grație programului inițiat de dl. Iohannis.
Toată cinstea, domʼ profesor! Stați, cred eu, bine, foarte bine cu politețea. Sunteți un model de dat la ziar. Păcat că tinerii nu prea mai au timp să citească. Sigur, nu toți!
