M-am întâlnit zilele trecute cu nişte tineri. Elevi de liceu. Mai degrabă eleve, din clasa a XII-a, în cadrul unui proiect cultural realizat de Denisa Popescu la Centrul Cultural. La întrebarea tranşantă a iniţiatoarei dialogului – dacă citesc? – au răspuns că nu prea mai citesc. Nici ziare, nici cărţi. Citesc doar pe tabletă.
Şi? – mă întreb eu. Asta e! N-am ridicat sprâncenele. Bine că mai citesc. Că, poate, unii se gândesc să meargă şi la facultate, că tot începe anul universitar azi. Dar un sondaj făcut pe un număr de 2.500 de români arată că, anul trecut, un sfert dintre aceştia n-au citit nici măcar o carte. Ştiu. Şi-n zilele noastre tinerii au nevoie de aventură, numai că ei n-o mai caută, cum procedam noi altădată, în cărţi, ci-n viaţa de toate ziele. Sau n-o caută deloc şi se mulţumesc cu ce le oferă părinţii, adică banii de buzunar cu care să-şi cumpere plăcerea cotidiană, astâmpărându-şi astfel plictisul.
Scriu aceste rânduri cu gândul la discuţia cu câţiva elevi de la „Economic” şi încep să mă suspectez de cârâială, de dădăceală. Nu cumva, mă întreb scriind, mă aflu în situaţia găinii care a clocit ouă de raţă? După ce au ieşit din ou, bobocii şi-au făcut vânt în apă, iar găina n-are încotro, nu ştie să înoate şi-i boscorodeşte de pe mal. Nu cad şi eu, cumva, în acelaşi păcat?
Mă întreb şi e bine c-o fac, dar cred că asta este doar o perspectivă de a aborda chestiunea. Sau mai degrabă de a mă debarasa de ea. Tinerii ăştia din ziua de astăzi – aud deseori – nu mai seamănă deloc cu cei de pe vremea noastră: nu mai citesc, nu mai învaţă, nu-şi mai respectă părinţii şi profesorii, trândăvesc la jocurile mecanice, gonesc bolizi de nu ştiu câţi cai putere, beau mai mult alcool decât lapte, fumează „iarbă” şi-şi injectează droguri, duc o viaţă cu gândul la doar cum să-şi procure plăcerea, restul nu-i prea interesează. În fine, nu ştiu ce-i aia onoare, prietenie adevărată, nu de gaşcă, sunt violenţi, mâzgălesc vitrine ori sparg maşini, magazine, vor distracţie şi iar distracţie.
Să nu exagerăm. Nu-s nici ei mai buni sau mai răi decât cei din generaţia anterioară. Trecând pe sub reflectoarele vârstelor succesive ale vieţii, cei din sectorul vârstei a treia au dobândit puterea de a fi mai înţelepţi, cum probabil vor încerca s-o facă şi cei care acum nu simt nevoia să pună mâna pe o carte, fiindcă nu văd la ce le-ar folosi. Rareori ei aud, văd pe cineva că a făcut avere din „cărţi”. Cel puţin acum nu mai este în vogă modelul ăsta. Pentru mulţi dintre ei – este drept, şi cu mai puţin discernământ – modelul este cules de la televizor. Care model e vai de mama lui, n-aş vrea să-l iau în discuţie. O face mult mai aplicat Andrei Pleşu într-un editorial.
Şi totuşi, cred că ar trebui să cârâim chiar de pe malul apei, fiindcă dacă n-o facem, pe unii tineri îi ia valul şi-i îneacă. Vârsta este mai puţin importantă decât caracterul.
Or, ei trebuie ajutaţi, cât sunt tineri, să-şi educe şi caracterul, nu doar să se instruiască, să deprindă abilităţile de a se descurca în viaţă. Cum bine se ştie, valoarea nu aşteaptă numărul anilor. Tinerii noştri s-au născut într-o vreme când, din păcate, totul se năruieşte, când totul trebuie luat de la început, când nevoia de reformă şi de construcţie este stringentă. În procesul acestei complexe reforme, nu doar a învăţământului, ci a întregii societăţi, ei trebuie implicaţi cu toată hotărârea, trebuie să devină coautori. Unii n-or fi având experienţă, dar pot dovedi creativitate. Asta depinde însă de ştiinţa, de arta cu care o facem noi: părinţi, educatori, ministeriabili, oameni politici.
N-am stat să fac un sondaj, dar pot să mă întreb în acest colţ de pagină câţi tineri sunt implicaţi în proiecte menite să modifice faţa viitorului. În acele proiecte la realizarea cărora noi le cerem să-şi asume disciplina pentru cariera lor, pentru pentru performanţă, pentru excelenţă. Căci altminteri, dacă nu-i antrenăm în astfel de „opere”, nu vom face altceva decât să-i instruim în şcoală, la facultate pregătindu-i pentru un răgaz forţat – şomajul. Sigur, nu vrem, dar vedem bine că ăsta este rezultatul. Din păcate, ne este dat să trăim într-o societate care are mijloacele fizice de a distruge civilizaţia şi specia umană, dar n-a aflat încă mijloacele morale prin care să se opună acestei distrugeri. Deasupra capului nostru, când cârâim pe malul apei, se învârt ameninţător avioane şi rachete intercontinentale. Or, dacă noi încă n-am reuşit să rezolvăm problema, una dintre temele de viitor ale tinerei generaţii, poate cea mai importantă, este să pună capăt acestui joc periculos. Altminteri, tinerii, cei mai mulţi, îşi vor vedea de treaba lor, dar unii, însinguraţi, stresaţi, abuzaţi, se vor radicaliza şi ne vom trezi într-o zi cu un nebun care apasă pe butonul roşu ca să facă praf şi pulbere pământul cu toate templele cărţii, cu toată civilizaţia de pe el. Drept care, dincolo de „toba de carte” pe care o batem toată ziua, iată o chestiune care trebuie să ne îngrijoreze, fiindcă este de viaţă şi de moarte, dacă vreţi de supravieţuire la nivel global, nu doar local. Ticăloşi, nebuni, monştri există. Mai ales în filmele care-i tentează pe tineri, oferindu-le modele de violenţă şi distrugere totală.
Mihai GOLESCU
