Nu mi-a plăcut niciodată să fiu împins din spate, să pierd timpul. La birou. Dacă-mi prisoseşte, dau fuga la ţară. Prunele s-au copt şi mă aşteaptă, albastre, în otavă. Otova! Săracii, perii nu mai rezistă nici ei sub povara fructelor. Din vârful lor şi până la poale, peste o treime din crengi s-au rupt şi s-au prăvălit, antrenând cu ele altele şi altele, încât jos este un adevărat jaf. Prunii au păţit-o la fel. Doar merii, de fapt nişte merişori, mai tineri, se ţin bravi, lăsând totuşi şi ei să cadă câte un fruct îmbujorat.
Mă uit cumva descumpănit. Ce-aş putea să fac mai întâi în livadă? Eu, că nu prea mai am la cine apela. Copiii sunt la serviciu, nepoţii – la şcoală. Doar soţia mă acompaniază, încântată de bogăţia din grădină. Vecinii, mai toţi, sunt la cules, în Spania, la tăiat de lemne în Franţa, la îngrijit cai de curse, în Anglia. Cei rămaşi în sat au plecat, din viul nopţii, la câmp, pe Băra, în staişte ori pe Poiana cu Pari, la Nicuşor, peste tot unde au livezi de pruni. Scutură de zor prunele, de vară, de cloaţă, româneşti, le pun în saci de plastic ori în butoaie şi le cară acasă cu căruţa ori cu tractorul. Mă uit cu invidie la Cosmin, un băiat harnic şi întreprinzător care lucrează ceva şi la primărie. Nu-i singur! I-au sărit în ajutor şi soţia, şi mama, şi sora, şi un văr. Bărbaţii scutură şi cară prunele la maşină cu roaba, femeile le adună de sub pomi cu amândouă mâinile, de zici că tastează clapele la laptop. Chiar mă întreb: scriu eu sau scriu ele?
Mă trezesc din reverie, iau găleata şi… la adunat, că nu-i loc de adăstat. Le duc dorul fraţilor „Petrăuş”, gemenii, care au şi ei treabă, cară cocenii de porumb cu căruţa. Doamne, ce aromă au prunele astea! Miros mai abitir ca strugurii. A tămâios şi a coarnă. Mai târziu, după ce vor fermenta şi le voi fierbe la povarnă, mă vor îmbăta de alt miros, de ţuică. Dar tăria trebuie băută cu măsură, că altminteri dr. Tibi Stănescu mi-a ordonat clar, fără să-mi lase loc de întors: o jumătate de păhăruţ la două zile. Las’ că dânsul, când a fost la mine, a băut unul întreg. Dar nu-l pârăsc, doar spun adevărul!
Jaaaap! S-a mai rupt o creangă la părul de lângă fântână. Zgomotul îmi aduce aminte de copilărie şi de oftatul tatei, la miez de noapte, când se auzea un astfel de pârâit. Ofta şi-i părea rău, că el, săracu’, din fructele astea ne ţinea pe noi la facultate. Pe mine şi pe fratele meu, care făcea Silvicultura la Braşov. Parcă-l văd şi acum. De cum începeau să ia în greutate merele şi perele, începea să le pună proptele, să nu se rupă crengile. Le veghea zilnic, tot sucea şi răsucea furcile de proptele, până când sămânţa fructului se făcea neagră şi atunci începea culesul, pe scară, cât era ziulica de lungă. Le ducea în odaia bună, să le ferească de îngheţ, după care, săptămână de săptămână, le sorta şi le încărca în lăzi, ca să le ducă la piaţă, colindând astfel mai toată ţara, de la Slobozia la Constanţa şi înapoi, la Bucureşti…
Pârrrr! – îmi întrerupe gândurile o nouă creangă, de prun de data asta. De peste gard, Nuţa, mama lui Cosmin, mă sfătuieşte să mai scutur şi eu crengile care sunt prea pline. Nu le scutur. Cele mai încărcate sunt pe vârfuri şi n-am cum să ajung la ele. Dar nici nu-mi pare rău, ca tatei.
Eu nu trăiesc din veniturile livezii. Şi-apoi natura are şi ea regulile ei, echilibrul ei. Când acest echilibru nu este respectat, se rup crengile lacome de rod, după care se vor regenera. Doar că-n primăvară să am grijă să-i aduc pe ai lui Frujină din Şuici, să facă tăierile cuvenite, ca să nu intre uscătura în pomi.
Mă uit din nou în jur. Ce linişte sănătoasă, faţă de hărmălaia din oraş. Văzul, auzul, mirosul, gustul, tactilul, toate simţurile parcă se dilată. Lumina curge ca o miere peste pomi şi peste iarbă. Care pomi parcă-mi fac reverenţe, mă roagă să-i uşurez de povară. Sunt prea multe fructe şi eu prea puţin dispus să lucrez, ca un ţăran ce-am fost, „zi de vară până-n seară”. Da, îmi amintesc: „Ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara”. Da? Păi, neisprăviţii ăştia care ar trebui să lucreze şi ei de cu zori până-n seară, ca să meargă treaba bine-n ţară, de ce n-o fac? De ce stau toată ziua de sfadă? Na, că m-a luat şi pe mine valul, ca la televizor. Gata! Păi, d-aia am fugit eu la ţară? Mă uit din nou în jur, ca să-mi revin. Gâzele zumzăie cu naturaleţea dintotdeauna. Aşa o fi fost şi la începutul lumii? Probabil că da. Dar cineva a dat peste cap lumea asta. Cine? Politicienii? Poate, dar nici fără ei nu se poate. Doar dacă s-ar mai naşte unul din stirpea lui Brătianu.
Mă uit spre cerul albastru. Tu, unde eşti Doamne? Cu pomii, văd bine că ai o socoteală, dar când vezi câte crengi uscate se adună şi-n societate, nu mai ai o socoteală? Respir şi încep să număr. Sunetele pe care le percep în jurul meu şi care-mi procură din nou sentimentul de început de lume, fără strigături, fără înjurături: tril de pasăre, lătrat de câine, zumzăit de albine, ţârâit de greieri, o talangă, un chiot de copil aflat cu oile pe deal.
Păşunist eseu, zic eu şi dau să apăs pe Delete. Nu nimeresc tasta. La urma urmei, ce scriu eu aici nu este o stare de spirit? Ba este şi trebuie comunicată. Că doar n-am pretenţie să fac literatură, ci să iau fişa de temperatură a unei clipe din toamna de aur a anului 2018, aburind peste grădina mea de la Verneşti.
