„Nu se poate ca, în numele libertăţii de exprimare, să lăsăm orice ţăcănit şi orice ţoapă să ne spargă geamurile.” (Andrei Pleşu)

Chiar că nu se poate. Da’ uite că totuşi se poate! Trăiesc, precum mulţi dintre colegii mei, euforia care mă cuprinde după fiecare verb, adjectiv ori chiar virgulă dibaci prinse în textura unui articol de ziar sau a unei emisiuni de televiziune. În fiecare dimineaţă îmi încarc şi eu sufletul cu bucuria unui adevăr citit într-o pagină de gazetă, a unei vorbe spuse de un prieten şi, dacă vreţi, chiar de un politician hotărât să ducă la capăt povara socială asumată.

Cu atât mai mult m-a surprins detaşarea şi seninătatea cu care dl. Şerban Valeca, liderul PSD Argeş, îmi mărturisea cu inocenţă, ca pe o ispravă,  faptul că de vreo trei ani nu mai citeşte presa. Mărturisesc, la rându-mi, că am rămas siderat, m-am simţit vinovat, ca să nu zic şi furios. Ce să-l fi dezgustat şi dezamăgit până într-atât pe dragul nostru de lider PSD încât să dea la o parte tot ce presupune vertijul vieţii, ce înseamnă informare, comunicare, relevarea adevărului, atât cât e spus el în presă? Bună sau rea! Ori pentru Domnia Sa toată presa este mincinoasă şi răutăcioasă, tabloidă? Bănuiesc că-i vorba doar despre presa scrisă, de vreme ce a fost invitat şi a acceptat, totuşi, să facem o emisiune pe un „subiect de presă” cu destul embargou.

Mă simt dator să atac acest subiect cu atât mai mult cu cât dl. Valeca este cineva şi nu e singurul care se „mândreşte” cu aşa ceva. Pe d-na Simona Bucura, deputat cu ceva interpelări în Parlament şi care mâine-poimâine o să ajungă o şefesă de partid, am „prins-o”, la fel, zilele trecute, că nu prea este la curent cu ce mai scrie presa din Argeş. Asta ca să nu mai dau şi alte nume decât ale celor doi cu care eu comunic încă bine. Atât de bine că, uite, sunt sinceri cu mine, iar eu fac pe ofensatul fiindcă nu-mi pică bine să fiu băgat în aceeaşi oală cu „ţăcăniţii” şi „ţoapele” care sparg geamurile la casa presei.

La urma urmei, este dreptul acestor oameni care pot fi exemplu să citească ori să nu citească un ziar. Care ziar te deranjează cu lipsa de discernământ în textele publicate, cu punerea pe acelaşi plan a catastrofei şi a fleacului, cu pagini pline de curiozităţi deviante, de critici inventate ori de stupidităţi ale purtătorilor, legal sau ilegal, de condei. Dar mie, unuia, nu-mi pică deloc bine să fiu confundat cu cei care… confundă drama cu derizoriul, enormul cu nimicul, cu cei care fac diversiune morală. Şi presa, ca şi întreaga societate, trăieşte spasmodic şi fantasmagoric, disipând şi ricanând cu ură, în stânga şi-n dreapta. Cea mai mare parte a „presarilor” s-a poziţionat pe o „baricadă” ori pe alta, în ciuda cuvântului „independent” afişat cu orgoliu pe prima pagină. Puţin le pasă de strigătul de disperare al cititorului care pendulează confuz deasupra abisului. Şi-n scris, dar şi la televizor, „boschetarii” se rostesc bălbâindu-se şi răstindu-se, alergând frenetici după crime, violuri, vulgarităţi şi pornografie.

Şi, din această perspectivă, sunt întru totul de acord cu dl. Pleşu care protestează împotriva „ţăcăniţilor” şi „ţoapelor” gata să ne spargă geamurile în numele libertăţii de exprimare. Această libertate se cuvine să fie onorată de noi, ziariştii, nu împroşcată cu noroiul din subsolurile presei de gang. Dar, dincolo de această tristă şi imundă realitate, mă întreb dacă distinşii mei interlocutori – unul şi sportiv, deci om de fair-play, altul care se străduieşte să modifice pozitiv harta trăirilor noastre negative la nivel judeţean – nu cred domniile lor că au, dacă nu plăcerea, atunci obligaţia de a se informa şi din presă asupra realităţilor din Argeş? Sunt chiar atât de bine informaţi cu tot ceea ce se întâmplă, cu potopul de probleme, unele chiar grave (vezi ziarul nostru), ce se abat cotidian asupra celor care i-au ales să… „aleagă între bine şi rău” şi să facă astfel încât să triumfe binele? Le ştiu pe toate, aflându-le din biroul teritorial unde-şi beau cafeaua la începutul şi sfârşitul săptămânii, au certitudinea că sunt corect informaţi de blazaţii lor ofiţeri de presă? Nu iau nicio clipă în calcul că va veni o vreme când vor deconta politic această stare de suficienţă, modul în care sunt şi ei manipulaţi? Fiindcă nici presa nu este toată o apă şi un pământ. Nu lucrează aici doar canibali, înfulecători de „cadavre vii”. Lucrează şi gazetari care se străduiesc să respire un aer mai pur, nu doar cel infectat de dejecţiile emanate din „groapa de gunoi” a presei, cum taxa Eminescu speciile de jurnale „neinteligente şi de rea credinţă”. Jurnale care „nu fac alta decât să samene ura şi vrajba, zavistuind şi calomniind”, stipendiate, unele, chiar din bugetul public.

Este adevărat că invenţia tiparului i-a dat omului „posibilitatea de a-şi arăta dobitocia şi a-şi exercita perfidia”, dar mi-aş permite să-i atenţionez pe cei care şi-au format o astfel de impresie că nu toţi jurnaliştii din presă sunt „nulităţi” ce trebuie ignorate, dispreţuite, bagatelizate, topite într-o pastă amorfă. Ca să bagi însă de seamă acest lucru este musai să pui mâna să citeşti şi apoi să şi discerni ce citeşti. Eventual să ai şi reacţii, că ţi-ai asumat politic acest rol. Cu inteligenţa prostiei, ori cu prostia inteligenţei. Că există nenorociri şi mai mari. Altminteri, condamnarea la pachet este tot o prostie. De care nu sunt scutiţi nici politicienii. Mai ales ei, dragii de ei!

Distribuie pe Facebook