Nu ştiu cum să definesc mai bine societatea în care trăim. Aş putea recurge la teoria lui Maiorescu despre „forma fără fond”. Sau aş putea prelua ideea sociologilor interbelici despre societăţile periferice. Însă cred că formula „teze şi antiteze” a unui filozof german se potriveşte cel mai bine. Prin urmare, teze şi antiteze reprezintă elementele divergente ale societăţii româneşti, care nu ajung niciodată la o sinteză. Suntem mereu poziţionaţi pe două trepte de simţire şi interese, fără corespondenţă între ele şi fără relaţii, două inele de temperament, componente ale aceluiaşi ethos, dar străine între ele. De exemplu, după o epocă de încredere, speranţă şi optimism, adică după teză, vine brusc o epocă de scepticism, de îndoială, prin urmare antiteza. Pe urmă, se produce sinteza. Tot aşa se observă după o epocă, să zicem, de ateism, că urmează brusc, ca o antiteză, o epocă de fanatism religios şi apoi acestea se combină într-o sinteză, care ar fi un fel de credinţă mai echilibrată, mai raţională, mai puţin fanatică. În politică, de asemenea. După o epocă de libertinaj demagogic, urmează totdeauna o epocă de despotism, de dictatură, pe urmă vine sinteza, un fel de formă de viaţă colectivă, în care există şi libertate individuală şi ordine cu autoritate.

Prin urmare, niciodată, sau aproape niciodată, noi nu am ajuns de la teze şi antiteze la sinteze. Am trecut, de exemplu, de la fanatismul religios din perioada interbelică la ateismul diabolic din perioada comunistă, fără să ajungem la ceea ce presupune sinteza, adică la echilibru şi responsabilitate. Astăzi, suntem între tehnocraţi, exponenţii unui europenism pur, şi naţionalişti, exponenţii unui europenism moderat. Iar cu prilejul alegerilor parlamentare din 11 decembrie am fost martorii unei reacţii naţionale contra sistemul tehnocrat de nivelare cosmopolită. Amatori de uniformitate în toate cele naţionale, tehnocraţii şi sorosişti sunt hotărâţi să pună în practică la Bucureşti ceea ce se hotărăşte la Bruxelles. Toate acestea sub pretext că facem parte din Uniunea Europeană. Or, se doreşte ca toate statele UE să fie controlate de către o birocraţie bizantină, ca viaţa noastră să se afle sub un clopot european, anunţând ora de muncă, ora de mâncare, de distracţie, de culcare, de începerea actului sexual.

Pe de altă parte, toate aceste convertiri şi transformări siluite au şi ele istoricul lor. Ele îşi au sorgintea în perioada interbelică, avându-i atunci ca ideologi pe Eugen Lovinescu, un fel de tehnocrat actual, şi pe Dobrogeanu Gherea, un fel de Sebastian Ghiţă. Sigur, trebuie să fim toleranţi cu privire la pregătirea ideologică a celor de azi. Prin urmare, opera lui Eugen Lovinescu arată în primul rând că tendinţa naţionalistă a unora e greşită şi periculoasă, pentru că „România modernă este datorită exclusiv influenţei apusene” (Istoria civilizaţiei române moderne).

Iar Lovinescu găseşte o explicaţie pentru a-şi argumenta ideea. El este de părere că sufletul nostru a rămas în urma instituţiilor şi elementelor de civilizaţie pe care le-am importat de la vest-europeni. Şi Lovinescu ajunge la concluzia că, de exemplu, Mihai Eminescu şi Ion Creangă nu sunt altceva decât nişte troglodiţi faţă de luminaţii vest-europeni. Or, avem şi astăzi astfel de susţinători ai lui Lovinescu, amintind aici pe Mircea Cărtărescu, H.R. Patapievici şi pe tehnocraţi.

Prin urmare, poetul s-a înşelat când a spus că „norii vin, ca să se ducă”. Este adevărat că norii, prin definiţie, călătoresc pe cer, dar pe cerul nostru au fost prezenţi mereu, umbrindu-ne lumina unei vieţi liniştite şi senine. Nu au plecat să-i umbrească pe alţii. Drept care, sinteza realităţilor româneşti nu se realizează printr-o simplă anexare la lumea civilizată. Şi nici printr-o „orbitare” sau „sincretism”. Sinteza aceasta nu se realizează nici prin abandonarea modernismului balcanizat, a dadaismului defunct, în care unii văd expresia cea mai desăvârşită a europenismului, ci prin ridicarea culturală a firii noastre. Să ne alăturăm valorile noastre celor europene şi să le facem sincronice. Iată de ce trebuie să ne ridicăm împotriva acelui europenism care în viaţa socială şi politică ne-a pus la îndemână, de-a gata, formele, înainte de a pregăti conţinutul, şi ne-a eliberat până şi de grija de a mai pregăti acest conţinut. E un refren vechi, fireşte, dezacordul dintre formă şi conţinut. Dar veche e şi ideea că pământul se învârteşte în jurul soarelui. Şi, deşi datează de la Copernic, aceasta nu înseamnă că pământul abia de atunci şi-a căutat calea lui în spaţiu. Şi astfel am copiat curricula şcolară, dar fără să o putem adapta, am copiat codul muncii, dar fără să avem etica muncii pe perioade determinate, am copiat codul penal, fără să ştim ce înseamnă şi când se recurge la arestul la domiciliu, controlul judiciar sau arestul pentru treizeci de zile, am adoptat votul prin corespondenţă, fără să-i pregătim şi pe românii plecaţi în alte ţări. Toate acestea şi multe altele ne-au dat o odioasă şi caricaturală realitate socială şi politică. Mai ales că o societate nu se formează printr-o deducţie apriorică. Ea există. Sub aceste auspicii s-a desfăşurat scrutinul din 11 decembrie, punându-i pe români să aleagă între două extreme total dihotomice.

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook