Ion Mihăilescu
* Ion Mihăilescu vorbeşte despre dedesubturile legii care a scos lumea în stradă
Săptămâna aceasta, sindicatele auto au ieşit la protest. Manifestarea din Piaţa „Vasile Milea” a fost o reacţie dură faţă de noul proiect de lege care vizează transferul taxelor de la angajator la angajat. De altfel, subiectul a stârnit dezbateri aprige la nivel naţional, fiind considerat o povară pentru contribuabili, dar şi o măsură care pune beţe în roate reformei economice. Pentru a încerca să înţelegem ce i-a determinat pe guvernanţi să iasă la rampă cu o asemenea lege, am stat de vorbă cu Ion Mihăilescu, fost preşedinte al CJ Argeş, fost director general al Finanţelor argeşene şi fost preşedinte al Camerei Auditorilor Financiari din România.
Intervenţie brutală
* Domnule Mihăilescu, de unde o asemenea iniţiativă?
** Ca să putem dezvolta această chestiune, trebuie să pornim de la necesitatea care a condus la astfel de măsuri – uneori aberante, alteori mai puţin aberante. Guvernul şi-a pus pe agendă lucruri măreţe – promisiuni cu care a şi câştigat de fapt alegerile. Dar măsurile nu au fost, din păcate, gândite pentru timpul potrivit ca efect. Problema impozitelor, taxelor şi contribuţiilor e o chestiune foarte sensibilă la nivelul oricărei economii, indiferent de forma de manifestare (centralizată, de stat, privată ş.a.m.d.), cu atât mai mult în condiţiile în care se aşază pe o economie în deplină mişcare. În opinia mea, întregul program de guvernare a fost şi reprezintă o intervenţie brutală a administraţiei centrale. În politicile bugetare s-a născut durerea şi s-a încercat bandajarea cu politici fiscale şi monetare. Dar o reformă fiscală e teribil de greu de făcut. Dacă ne gândim doar la trecerea de la fiscalitatea centralizată la cea a economiei de piaţă – au trecut aproape 28 de ani şi mare lucru nu s-a făcut în sensul unor politici coerente, predictibile şi agreate de către părţile interesate (contribuabilii şi agenţiile guvernamentale). Majorarea salariilor şi pensiilor (suplimentare, speciale şi de alte categorii) trâmbiţate de un ministru care, în opinia mea, n-are pregătirea necesară şi nici competenţele de abordare a domeniului respectiv, a condus la perturbaţii şi la atingerea negativă a unor constrângeri bugetare – mă refer în special la deficitul bugetar.
Şmecheria şmecheriilor
* Care este „găselniţa” acestei legi?
** Găselniţa în materie de mutare a contribuţiilor şi impozitelor din sarcina angajatorului în sarcina angajatului e o încercare de acoperire a unui deficit bugetar generat prin aşa-zisa lege de salarizare unică. Aşa ceva s-a mai încercat în trecut (pe vremea când eram preşedinte al Uniunii Consiliilor Judeţene din România), am lucrat vreo patru-cinci luni la ea, după care a fost abandonată fiindcă nu era nici momentul prielnic şi nici resursele necesare pentru o astfel de grilă. La ora actuală, s-a trâmbiţat în diverse medii că salariile vor fi majorate (cu 30%, cu 50%, că le triplăm etc.) pentru a atinge parametrii europeni – „nivelarea” salariilor pe de o parte şi, pe de altă parte, ameliorarea costurilor nivelului de trai – ceea ce nu s-a întâmplat în niciun fel. Binele românilor, pe fondul unei creşteri economice de până la 6%, nu se regăseşte cel puţin în buzunare. Nu s-a ajuns aici pentru că această găselniţă a fost mascată de o aşa-zisă creştere viitoare a salariilor. Or, evident că această creştere se situează pe o medie de 30-35%. Mutarea contribuţiilor la angajat reprezenta tocmai aceste procente. Ce ai dat prin legea salarizării la majorare, ai luat prin dispoziţiile de taxare. Prin urmare, taxarea muncii a rămas la acelaşi nivel, dar şmecheria şmecheriilor e că în sistemul bugetar nu se simte majorarea aşa cum era aşteptată (ca o mană cerească) – şi nici nu se va simţi.
Vom primi „papara”
* Cât pierdem şi cine câştigă?
** Făcând calcule, rezultă că de fapt în anumite situaţii şi la anumite nivele de salarizare omul pierde anumite sume, iar în situaţiile când câştigă, câştigă pe o variabilă de la 2 la 7 lei pe lună, ceea ce înseamnă… nimic. Alţii pot pierde 100 sau 150 lei. Deci, efectul pentru cetăţean este evident negativ. Nici randamentul cu care se obţine acest impozit nu e bun, deci nici statul nu câştigă prea mult. Se complică în schimb sistemul de evidenţă, complici şi induci în eroare investirea capitalului străin (investitorii consideră impredictibile asemenea măsuri) şi practic bulversezi tot sistemul. Cu alte cuvinte, nici tu – stat – nu ai mare câştig, nici tu – cetăţean – nu ai câştigat (ba dimpotrivă, pierzi) – singurul câştig e aşa-zisa acumulare în timp a unor fonduri pentru contribuţii sociale la pensie, pentru că suma care se ia în calcul e mai mare. Prin asta partidele de guvernământ speră să obţină electorat. Se pune problema, merită să sacrifici nivelul de trai pentru aşa ceva? Evident, nu. Consecinţa imediată este deficitul de 4,1% pe trimestrul II. De aici e foarte greu să venim la 2,9% – 3% cât avem angajament european. Vom primi „papara” corespunzătoare atunci când vom număra bobocii, adică anul viitor.
Judecăţi şi socoteli
* Ce e de făcut?
** Eu cred că trebuie judecat mult mai profund efectele imediate şi de perspectivă ale unei modificări în sistemul de impozite şi taxe. Altfel, apare un recul, dar şi o percepţie negativă din partea investitorilor străini. Planurile de afaceri nu mai sunt viabile, pentru că ei îşi fac socoteala că vor plăti anumite taxe şi se trezesc că la toamnă se schimbă un partid politic sau vine altcineva la putere şi apasă pe un buton care induce turbulenţe în sistem. Economia noastră e şi aşa destul de şubredă, în sensul că baza de impozitare scade, iar industrie nu mai avem. Avem foarte multe prestări de servicii care uneori generează profit, dar cele mai multe sunt de natură socială care aduc poate satisfacţie cetăţeanului, dar nu şi pro-valoare. Lucrurile ar trebui să fie foarte clar aşezate. Fiecare administraţie ar trebui să aibă o socoteală simplă cu privire la bugetul şi facilităţile pe care le poate acorda investitorilor pentru a-i face parteneri. Iar acea grilă cu facilităţi să fie tabu, să fie însuşită de toate partidele după o discuţie acceptată – nu în fiecare an sau la fiecare alegeri să fie schimbată. Pe de altă parte, cuantumul taxelor şi impozitelor trebuie să fie stabilite la un nivel suportabil pentru contribuabili nu în mod aberant. E necesară o discuţie între patronate şi administraţie pentru ca eventualele ajustări să fie benefice în continuare. Altfel, investitorii vor pleca. Cei cu putere de decizie ar trebui să consulte specialişti şi apoi să lanseze măsuri. Iar o măsură care ar putea să stabilizeze o astfel de situaţie ar fi principiul elaborării bugetelor multi-anuale. Din păcate, noi nu facem aşa ceva.
