De la un timp, criteriul după care evaluez calitatea şi importanţa unui eveniment din viaţă îl constituie durata şi pregnanţa cu care-mi rămân în amintire. Şi astfel fiecare întâmplare devine un subînţeles eveniment al propriei existenţe, la care, atunci când mă încearcă singurătatea sau spleenul, revin ca la un izvor rece şi curat în care-mi spăl şi-mi curăţ viaţa ca pentru un nou început, de fiecare dată. Numai aşa simt că trăiesc cu o furie proprie condamnatului la viaţă, încercând gustul vremelniciei şi platitudinea tăcerii. N-am putut – chiar dacă prin absurd, aş fi schiţat gestul – să mă vindec vreodată de copilărie. De aceea nu ratez nicio ocazie, atunci când întâlnesc vreun prieten din acei ani, să mă aşez cu el la taclale şi să-i descifrăm împreună tainele, atâtea câte au mai rămas – după atâta amar de vreme – ascunse. Aşa s-a-ntâmplat şi zilele trecute, când, împreună cu colegul Alexandru Oprea, fotoreporterul ziarului nostru – născut la doi paşi de Slătioara mea – „ne-am întors pe dos” vieţile, ca pe o mănuşă transpirată de timp, şi ne-am curăţat de amintiri anii pe care i-am petrecut acasă, acolo unde, ori de câte ori mă întorc, mă încearcă sentimentul veşniciei. Unde e pământul nostru natal şi bun, unde sunt apele Oltului învolburat de altădată, care pentru noi reprezintă un capitol de mitologie? Acestea au fost punctele cardinale ale copilăriei noastre, pe care o trăiam ca pe o concesie de acceptare a grabei timpului. Ne-am pus întrebări, reciproc, şi ne-am înfiorat de credinţa că acestea nu numai că nu mai sunt, dar că, in extremis, chiar de-ar reveni, ar ieşi din cuprinsul înţelegerii noastre de oameni oţărâţi de atâtea convenţii impuse de bătrâneţe. Le simţim şi acum puritatea, ne bucurăm, dar bucuria de azi are gust de zădărnicie. Căci chiar de ne-am întoarce-n timp, n-am mai putea copilări fără să ne suspectăm unul pe altul de o nevinovată josnicie a refugiului în ani. Stând faţă-n faţă, ne-au năpădit amintirile, unele din ele părând supranaturale. Ne-am retrăit verile când, ajutându-ne părinţii la prăşitul porumbului sau la stârpirea bălăriilor în grădina de zarzavat, copii neîndemânatici şi neatenţi fiind, ne tăiam cu sapa câte un deget al piciorului. Sângele şiroia, înroşind brazda întoarsă. „Du-te repede mai încolo şi pişă-te peste rană, apoi pune ţărână peste ea şi ai să vezi că până la amiaz’ prinde zgaibă”, îmi spunea tata. Am retrăit apoi zilele de lipăr când, mergând la Olt la scăldat, pentru a ne potoli setea, săpam în nisip, cât mai departe de mal, o groapă ceva mai adâncă, unde apa râului nostru, limpede şi filtrată, se aduna în câteva clipe şi era numai bună de băut… Cine s-ar mai încumeta azi, chiar copil fiind, fără minte şi oricât de însetat, să facă asta, fără să fie luat drept nebun sau nepăsător că se îmbolnăveşte? Cine mai poate socoti apele, pământul şi aerul de acasă splendori ale vieţii? Locul natal mi se pare acum spaţiul în care mă simt străin, pământul – o categorie de deşert morbid, Oltul, ancestralul râu natal – o apă în care, otrăvit, pluteşte însuşi Dumnezeu.
Şi astfel, discutând de una-alta cu colegul meu, despre anii în care bătrâneţea ni se părea un neajuns, ne-am trezit supuşi mirării şi neacceptării ce vin din murdăria şi neghiobia lumii, într-un târziu amărându-ne sufletul cu absolutul spuselor lui Cioran: „Devenirea istorică exprimă trepte ale îmbolnăvirii naturii”.
Şi totuşi, unde e ţărâna de acasă? Unde e Oltul curat şi limpede al copilăriei noastre?
Întrebări pe care le voi dezlega, poate, doar pierind.
În absenţă…
Dan ROTARU
