În această săptămână timpul este suspendat. El este ţinut într-o zonă ezoterică de către colindători şi cântecele lor. „Vin colindătorii” este un colind ce-l trimite pe cel care-l ascultă direct în transcendenţă. De altfel, nicio necesitate inerentă spiritului uman nu leagă imanenţa cu transcendenţa atât de evident ca o sărbătoare. Dacă Paştele administrează taina „Învierii”, Crăciunul administrează taina „Naşterii”. Apare astfel o identitate de substanţă a celor două momente, o relaţie naturală, care este dată tocmai de contrariul a ceea ce presupune „Naşterea” şi ceea ce înseamnă „Învierea”. Deci, în simbolistica repetării timpului pe care o instituie anul liturgic se manifestă o intenţie de integrare a contrariilor, se schiţează o sinteză în care momentele unei antiteze se topesc într-o singură substanţă sacră. Desigur, elocvenţa revelatoare a celor două momente îşi găseşte expresii diferite, dar scopurile sunt identice. Prin „Naştere”, Iisus este vestitorul unui destin revelator pentru om. El însuşi este acela care revelează o altă lume şi care se împlineşte prin „Învierea” din morţi. Toate aceste veşti sunt cuprinse în colindele noastre atât de frumoase! Prin „Naştere” şi „Înviere” se punctează timpul real, care e unul liturgic, adică timpul consacrat. „Timpul real” este cel dintre sărbători, dar, mai ales, cel din timpul sărbătorilor, când timpul este „suspendat în ritual”.

E de remarcat că mai toţi mitologii şi istoricii religiilor actuali au îmbrăţişat această idee a cauzalităţii nedirecţionată către un ceva înainte, iar calendarul este unul dintre dovezile empirice care confirmă această idee. După cum scrie Mircea Eliade despre mitul veşnicei reîntoarceri, care afirmă că omul nu face decât să repete actul creaţiei; calendarul său religios comemorează în intervalul unui an toate fazele cosmogonice. Mircea Eliade studiază problema repetării anuale a sărbătorilor atât de universală, încât a ajuns una arhetipală. Mai sunt şi alţi autori alături de Eliade care spun despre calendar că are o structură periodică, adică circulară, şi insistă asupra formei circulare a devenirii fiinţei umane, care ar servi drept arhetip ontologic astrobiologiei. Şi îl putem aminti aici pe Vasile Băncilă, care, într-un eseu despre reforma calendarului, scoate în evidenţă această idee. Dar mai este şi Constantin Noica, al cărui nucleu filosofic este devenirea în cerc a fiinţei. Grecii considerau că timpul ciclic afirmă intenţia suspendării lui. De aici încolo nu mai există disociere între trecut, prezent şi viitor, pentru simplul motiv că timpul este suspendat.

O regenerare periodică a timpului, scrie Mircea Eliade, presupune, într-o formă mai mult sau mai puţin explicită, o nouă creaţie, o repetare a actului cosmologic, adică abolirea destinului în ipostază de oarbă fatalitate. Iar dacă în perioada ce precede Crăciunul persoanele exemplare sunt moşi, de pildă Moş Nicolae, Moş Crăciun, după Crăciun, care era considerat în vechime Anul Nou, aceste persoane redevin tinere: de exemplu, Sfântul Ion sau, mai târziu, Sfântul Gheorghe. Toate aceste reveniri şi metamorfoze se întâmplă datorită suspendării timpului de către sărbătoarea Crăciunului.

Deci, anumite manifestări şi fapte religioase nu pot fi explicate prin cauzalitate. Ele par a fi mai degrabă corelate cu „procese arhetipale din inconştient”. Nici „Naşterea”, nici „Învierea” nu pot fi explicate prin cauzalitate. Compararea acestor momente revelatorii se face după combinaţii sau legi exterioare controlului raţiunii, aceasta constituind forţa însăşi a credinţei. Drept care, orice act uman religios implică în primul rând o credinţă care, în problema noastră, poate căpăta mai multe sensuri: o trăire, o prezenţă sufletească şi o idee, o valoare, scop către care se tinde. Credinţa, în ambele cazuri, poate genera ceva nou, poate face figură de cauză. Însă toate acestea rămân în zona misterului. De aceea, în timpul unei sărbători, întâietate are ritualul, cultul sau cântecul. Totodată, în concepţia populară există o repulsie pentru vid şi infinit, pentru nesfârşit. Ţăranul român are repulsie pentru hazard, pentru lumea întâmplărilor fără înţeles, fără sens, de aceea el suspendă de sărbători curgerea neutră a timpului, trăind într-o clipă cât o eternitate.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio