N-am reuşit să ajung la degustarea de vinuri de la ferma Marcea, pusă la cale de dl Radu Procopiu. Am ajuns, în schimb, sus în deal, la vie. La vreme de toamnă târzie, când corzile de viţă se îmbracă în splendide cozi de păun. Aş spune la fel de impresionantă este viţa şi după ce şi-a scuturat podoaba de struguri în coşurile culegătorilor.
Dar, la urma urmei, nu poezia toamnei pe o superbă terasă deasupra Ştefăneştiului m-a cucerit. Nici drumul în lucru, purtând amprenta viceprimarului din Ştefăneşti, Mihalcea, deşi este o treabă foarte bună. Nici măcar moderna cramă care domină terenul plantat cu viţă-de-vie şi care rivalizează cu cea văzută de mine la Drăgăşani aparţinând lui Mugur Isărescu. Sincer să fiu, pe mine m-a fascinat omul care a avut curajul să se aventureze într-o asemenea afacere.
Este realmente o bucurie pentru gazetar să stea de vorbă cu un astfel de om care n-a avut astâmpăr nici în regimul trecut, n-are nici acum. Se ia mereu la trântă cu viaţa, îi încurajează să facă la fel pe cei doi băieţi ai lui. A lucrat pe vremuri la IATSA, a simţit că poate face mai mult pe cont propriu şi a cerut voie să se mute la industria locală, unde a făcut de toate, după care s-a apucat de fabricat cauciuc, unde chiar a dat piept cu terifianta economie de piaţă, riscându-şi nu doar casa, familia, ci şi bunul nume câştigat până atunci. A împrumutat peste 500.000 euro, i-a garantat inclusiv cu covoarele din casă, pentru a cumpăra vreo 30 ha de vie, dar mai ales pentru a ridica în mijlocul ei o cramă ultramodernă.
A ţinut neapărat să mă ducă s-o văd, deşi nu ne cunoşteam. Cel care şi-a propus să ne pună faţă-n faţă a fost dr. ing. Ilarie Isac, seniorul merelor şi perelor de Argeş şi de Voineşti, preşedintele Asociaţiei Naţionale de Pomicultură, părintele Simfoniei Lalelor ş.a.m.d. Stă de vorbă cu mine şi-mi arată nu doar plantaţia lui, lucrată mai mult de el, dar şi pe cea din vecinătate, aflată în paragină şi-n hârţoagele fostei staţiuni de cercetare. Visează tandru la ceasul fericit în care-şi vor da mâna decidenţii politici cu specialiştii, cu iubitorii de licori binecuvântate, pentru ca dealurile Ştefăneştiului să fie toate din nou îmbrăcate cu viţă-de-vie nobilă producând vinuri, selecte şi rafinate, care să rivalizeze cu cele din Spania, Italia, Franţa, Germania.
E conştient că el, singur, ori chiar împreună cu câţiva fermieri zeloşi nu pot face mare lucru, drept care îşi pune speranţa tot în revitalizarea Staţiunii Viti-vinicole Ştefăneşti şi a combinatului de vinificaţie de aici. Până una alta nu face nimic la întâmplare. A căutat un specialist şi chiar a avut norocul să-l găsească la o catedră universitară, cercetător cu vocaţie şi cu acoperirea diplomei de doctor în materie. Pentru el, specialistul este cumva un vrăjitor care descântă strugurii de când îi pune la sub teasc şi până ce mustul dulce devine, prin sublimare, o licoare pentru deliciul zeilor din Olimpul Ştefăneştiului. N-are nici pe departe atâţia struguri câţi ar putea procesa în rezervoarele şi butoaiele din cramă, cu o capacitate de peste 200 t, dar nici nu-şi propune să facă zaibăr ori ceva genul acesta.
Vinul obţinut din ferma Marcea trebuie să fie unul de brand, poate mai scump, dar de o indiscutabilă calitate. Pe care-l îmbuteliază în sticle importate din Italia şi pe care a inscripţionat latitudinea şi longitudinea locului de unde au fost recoltaţi strugurii, inclusiv altitudinea podgoriei care este cea mai înaltă din sudul României. Cea mai înaltă şi, deci, mai aproape de soare. De Paşti, de pildă, ne pregăteşte o surpriză. Speră ca vrăjitorul „fără nume” să rupă gura târgului cu un vin pe care-l tot pritoceşte de vreo trei ani. După o reţetă secretă, cu struguri stafidiţi, cu infraroşii, cu tehnologie asistată pe calculator. O butelie din acest vin, de serie limitată, ar trebui să coste nu mai puţin de 160 lei.
Nu vreau să intru într-o zonă puţin cunoscută mie. Despre vinurile din crama „Casei de vinuri Ştefăneşti” au scris mult şi elogios colegi de breaslă care au croit reportaje din cuţite şi pahare despre minunile de pe dealurile de la Marcea. Sunt sigur că la fel de elogios şi entuziast au vorbit degustătorii invitaţi aici cu vreo două săptămâni în urmă. Înainte de a vă invita şi a mă invita şi eu la o degustare cu licoare de Tămâioasă Românească şi Fetească Albă, aş mai vrea să mai spun o vorbă despre Radu Procopiu care, modest, ne declară că afacerea efectivă a predat-o celor doi băieţi ai lui. El nu este altceva decât – vorba lui Topârceanu – „un muncitor cu sapa” şi, de regulă, lucrează pe tractor. Din pasiune se ocupă şi de inventică agricolă. Imaginează acum un echipament menit să încorporeze în sol îngrăşămintele necesare stimulării producţiei viticole. În timpul liber mai cultivă într-o seră tomate, în alta căpşuni.
Apropo, am putut admira, în vecinătatea casei părinteşti, o cultură de căpşuni de seră, date în floare. Recunosc tehnologia care făcuse atâta vâlvă pe vremea când şef al agriculturii era Emil Teodorescu şi care venise cu ideea să nu mai prăşim căpşunile, ci să le acoperim cu o folie neagră care să sugrume buruianul. În folie se tăia un orificiu pentru ca fiecare plantă să jungă la lumină.
De lumină suntem iubitori toţi, dar nu ştiu cum naiba se face că azi cineva a venit cu ideea să aşezăm folia peste plantă, lăsând locul liber ca să crească buruienile. Dacă nu mă credeţi, mergeţi pe dealurile Ştefăneştiului şi veţi fi şocaţi de paragina care s-a aşternut peste plantaţia de viţă-de-vie a vestitei Staţiuni Experimentale din Ştefăneşti. Au tot experimentat-o guvernanţii postdecembrişti până au… terminat-o. Nu ştiu de ce, dar uitându-mă trist la ce a mai rămas din plantaţiile staţiunii, simt nevoia unui moment de reculegere. Şi-i invit să-şi scoată pălăria şi pe preşedintele Consiliului Judeţean care, aflu, s-a mutat cu casa în Ştefăneşti, şi pe prefectul judeţului, şi pe ministrul agriculturii şi – de ce nu, că tot le ştie pe toate – pe preşedintele ţării. Care preşedinte, iată, nu-i de acord ca Vila Brătienilor să rămână în patrimoniul cultural al judeţului Argeş. Mai bine să se ruineze şi acest cuib de autentici liberali argeşeni, făuritori de ţară independentă şi unită: cum se întâmplă cu atâtea alte mari tezaure ale judeţului, lăsate în plata Domnului. O, Doamne, unde eşti?
