Un strop de zâmbet printre lacrimi…
„Are Dumnezeu grijă de făptura Sa…”. Este afirmaţia pe care confratele nostru într-ale jurnalismului Remus Ştefan o face deseori oftând. În urmă cu câteva zile, tânărul îşi descărca sufletul într-o „scrisoare-spovedanie” publicată de ziarul nostru. O poveste tristă…
„Pomeneşte-mă în rugăciuni!”
Pe scurt, în urmă cu cinci ani, iubita sa mamă părăsea această lume, iar el se trezea în postura de unic întreţinător al fratelui său, diagnosticat cu schizofrenie paranoidă. Pentru Remus, nicio povară nu ar fi prea mare când este vorba despre fratele său, însă problema este că şi el, la rându-i, este suferind, în condiţiile în care are doar un braţ. Principala problemă a celor doi fraţi este locuinţa. Ei nu au una, iar în ultimii ani au stat periodic pe unde-au apucat: la persoane particulare, în chiliile unor mănăstiri, la cămine de nefamilişti etc. În prezent, cei doi stau la un hotel, dar e lesne de imaginat cât de greu se descurcă din punct de vedere financiar. Obişnuiţi cu lipsurile de tot felul, fraţii îşi împart amarul vieţii. Din indemnizaţiile primite de la stat acoperă o parte a costului medicamentelor, iar mâncarea e pe ultimul plan. Un covrig rupt în două le este uneori de ajuns. Nu-i sperie frigul iernii, nu-i înspăimântă foamea care-i chinuie deseori. Îi îngrozeşte doar gândul că trebuie să părăsească hotelul modest, să-şi ia cele câteva schimburi şi să se aşeze pe o bancă-ntr-un parc, unde să petreacă zilele şi nopţile. Totuşi, se confirmă credinţa lui Remus că Domnul are grijă de făptura Sa. Altfel cum putem interpreta faptul că, imediat după apariţia articolului, au sunat mai multe persoane care au cerut detalii despre acest caz? Aproape o mie de suflete au citit pe site-ul ziarului cutremurătoarea poveste, iar ieri un profesor de istorie s-a prezentat la redacţia noastră. Distinsul domn a fost impresionat de cele citite şi, sensibil din fire, nu a putut sta nepăsător. La secretariatul redacţiei, omul i-a înmânat lui Remus o sumă de bani. Nu mult, dar pentru tânăr orice bănuţ e binevenit. Jurnalistul a fost mişcat nu doar de gestul bunului samaritean, ci şi de modestia lui. N-a dat detalii, se fereşte de publicitate şi a acceptat o fotografie doar ca să fie un exemplu şi pentru alţii. L-a îmbrăţişat ca pe un fiu şi l-a privit pe Remus cu ochii înlăcrimaţi. „Nu descuraja! Roagă-te, pentru tine, pentru fratele tău şi pentru mine!”, i-a spus bărbatul milostiv. Şi omul s-a făcut nevăzut, iar năpăstuitul jurnalist a rămas pironit locului, ştergându-şi lacrimile cu palma singurei mâini cu care scrie, se închină şi-i întinde un colţ de pâine fratelui său…
