Satul de pe fundul Barajului Vidraru, din nou vizibil. Legenda coloniei care a pierit sub ape.

Una dintre cele mai impresionante construcții din România și din Europa, barajul Vidraru, situat în județul Argeș, are o legendă veche de sute de ani despre originea numelui locului pe care a fost edificat acum mai bine de cinci decenii. Ridicat între 1961 și 1966, cu prețul a sute de vieți omenești, barajul Vidraru era, la momentul inaugurării, al cincilea ca mărime în Europa și al nouălea la nivel mondial.

Satul înghițit de Vidraru, din nou vizibil

Satul de pe fundul Barajului Vidraru a fost surprins recent de un fotograf. Cel puțin o mică parte din el. Lipsa precipitațiilor și nivelul scăzut al apei au favorizat acest lucru, scrie Nicolae Dobra pe pagina sa de Facebook.

• 

• 

• 

• 

• 

Legenda neștiută a barajului Vidraru

Între 1961 și 1966, în timpul lucrărilor de construcție a barajului Vidraru și, concomitent, a Hidrocentralei de pe Argeș, s-a investit o sumă totală de 1,47 miliarde de lei, conform valorii de atunci. Investiția a fost recuperată în decurs de aproximativ 28 de ani.

Potrivit legendei, numele Vidraru provine de la un vânător de vidre, care ar fi fost ademenit de o frumoasă fată și din cauza căreia și-ar fi pierdut viața. Se spune că o vidră s-ar fi prefăcut în tânăra cu chip de zână.

„După cum se spune în legendele culese de la localnicii din comuna Arefu, numele locului pe care s-a construit barajul provine de la un voinic înalt şi frumos al cărui nume era Vidraru, vânător vestit, care reuşea să vâneze atâtea vidre încât era gata-gata să le stingă neamul. 

Într-o zi, o vidră s-a prefăcut într-o fată frumoasă ca o zână şi când vânătorul cel voinic trecea pe malul apei, o găsit-o pe aceasta plângând. Întrebată de ce plânge, fata a răspuns că i-a scăpat salba în apă şi că nu îi este necaz de mahmudele, cât de faptul că gherdanul era o amintire de la mama ei pentru că îi dăduse acest colier pe patul de moarte.

Vânătorul s-a oferit să îi aducă preţiosul obiect cu condiţia să îi fie soţie, condiţie pe care fata a acceptat-o bucuroasă. Când băiatul a intrat în vâltoarea apei, fata s-a aruncat şi ea făcându-se din nou vidră, luându-l şi pe el în fundul apei”, spune cercetătorul Sorin Mazilescu, conform adevărul.ro.

Povestea satului de sub ape

“Înainte de umplerea lacului, zona arăta cum arată o colonie de muncitori din ziua de azi. Între toate construcţiile de lemn care împânzeau zona, se remarcau vreo două mai mari: Casa Verde şi Casa Brătienilor, peste standardele de atunci, cu fundaţii de beton, precum şi o bisericuţă. Prin 1999, când s-a dat dispoziţie să se uzineze cea mai mare parte a apei din lac, nivelul  acumulării scăzuse atât de mult, încât se vedea cu ochiul liber cum se realizează confluenţa râurilor Buda şi Capra, iar în apropiere de Cumpăna, puteau fi zărite, de pe mal, fundaţiile acestor construcţii mai importante. Fenomenul s-a mai repetat câţiva ani mai târziu, când iar a scăzut nivelul lacului şi din nou s-au zărit acele fundaţii”, povesteşte, pentru Adevărul, Ştefan Dumitrache, directorul Muzeului Curtea de Argeş.

Chiote şi veselie într-o lume cândva vie

Comunitatea de sub lacul Vidraru, deşi mică, era una foarte animată, poate chiar mai vie decât cea a cătunelor din vale.

“Aveam vreo 15 -16 ani înainte de începerea lucrărilor. Băteam întreaga zonă şi-n sus, şi-n jos, ca toţi flăcăii de vârsta mea, după fete, şi mergeam la mai toate serbările ce se ţineau la Cumpăna. Veneau şi oameni de prin localităţile de jos, cu Mocăniţa, fiindcă zona aceasta avea de pe atunci potenţial”, povesteşte fostul viceprimar de la Arefu, Gheorghe Buzoiu.

De şuieratul la deal al Mocăniţei, al cărei traseu se oprea acolo unde şi lacul se opreşte astăzi, îşi amintesc şi cei care au pus umărul la realizarea giganticei lucrări de la Vidraru.

“Undeva, pe la coada lacului de astăzi, era o platformă unde se ţineau un fel de serbări câmpeneşti, cu prilejul fiecărei zile importante din calendar. Mocăniţa aducea acolo, sus, o mulţime de oameni. Trenuleţul acesta, care transporta şi lemne, şi oameni, şi materiale, pleca de la Curtea de Argeş, oprea în câteva staţii de pe traseu şi avea cap de linie chiar la coada lacului, undeva pe lângă Cabana Cumpăna de astăzi”, povesteşte, pentru Adevărul, un alt martor al acelor vremuri, Valeriu Eugen Pop, care în urmă cu aproape 50 de ani, scria istorie pe şantierele Vidrarului, conducând, ca tânăr inginer, o echipă de muncitori de la aducţiunea principală. Şi, ca o paranteză în interiorul acestei poveşti, merită precizat faptul că  Valeriu Eugen Pop este nimeni altul decât cel care avea să devină, mulţi ani mai târziu, ministru al Mediului în Guvernul Petre Roman.

“S-a umplut cu apă toată valea aceea, după care s-a aşternut o linişte adâncă”

În 1965, după finalizarea barajului Vidraru, a urmat umplerea cu apă a acumulării, un proces despre care puţini ştiu că a  durat aproape un an. Să nu uităm că vorbim de un lac ce se întinde pe o lungime de 14 km, ocupă 870 ha şi înmagazinează 320 milioane metri cubi de apă – volumul său util, dar care poate ajunge până la un total de 465 milioane metri cubi!

“Înainte de a se trece la umplerea lacului, s-a procedat la demontarea acelor construcţii care puteau fi salvate. Inclusiv calea ferată care ajungea până la Cumpăna a fost desfăcută bucată cu bucată. Unele construcţii au fost chiar relocate, iar de la altele s-au recuperat doar materialele. S-a umplut apoi cu apă toată valea aceea, după care s-a aşternut o linişte adâncă“, povesteşte fostul viceprimar Gheorghe Buzoiu.

Dispariţia pentru totdeauna a coloniei de la Cumpăna

Membrii comunităţii de la Cumpăna au fost nu doar evacuaţi, ci şi despăgubiţi, spun martorii acelor vremuri, deşi legendele locale vorbesc de oameni care au pierit sub ape cu tot ce-a scufundat Vidraru, de suflete care-şi mai caută încă liniştea şi cruci de cimitir sinistre ce ies, din când în când, la suprafaţă.

“Când a început umplerea acumulării, populaţia a fost, evident, evacuată, iar toţi cei care au avut construcţii acolo – un SAM, cum erau numite magazinele pentru pădurari şi ciobani, o căşerie (nr. locul unde se producea caşul), o stână, o căsuţă de lemn – au fost despăgubiţi. De altfel, la umplerea lacului, tot ceea ce se afla acolo a fost tratat cu seriozitate maximă. Spre exemplu, absolut toate latrinele ţărăneşti din zona care avea să fie inundată controlat au fost temeinic dezinfectate, pentru a  se evita infestarea apei lacului”, explică Valeriu Eugen Pop. 

Sursa: adevarul.ro

Satul de pe fundul Barajului Vidraru, din nou vizibil. Legenda coloniei care a pierit sub ape.