Cu prilejul sărbătorii de Crăciun, mă gândesc cu nostalgie la locurile mele natale, unde mama îşi duce zilele bătrâne. La ultima despărţire, am văzut-o cum şi-a şters, cu fereală şi cu podul palmei, rodul sufletului ales în vârf de geană. Şi, într-adevăr, dorinţa de a merge şi anul acesta să sărbătoresc cu ea sfânta zi de Crăciun este tot mai arzătoare, în ciuda recomandărilor făcute de autorităţi ca, în perioada aceasta când suntem în pericol de a ne infecta cu noul virus, să stăm acasă. Ajuns la casa părintească, aşadar, m-am uitat la fereastră şi m-am gândit că parcă nu e închisă bine. De oriunde, în orice moment, mi se părea că poate să năvălească de afară virusul ucigaş. Lucru imposibil, dar psihoza de masă – în care am intrat şi eu – îşi face efectul. Şi deodată, totul devine apăsător, sufocant. 

 Casa părintească se află lângă o pădure seculară, de stejari şi fag. Am auzit vântul cum pomenea în limba lui ceva din măreţia vremurilor apuse, pentru că viitorul îşi trimitea întunericul peste noi. Acest viitor se revela în faţa mea de parcă aş fi avut oglinda magică a lui Macbeth, în care vedeam în prezent şirul nenorocirilor viitoare. Prin fereastră am văzut pădurea din apropiere şi m-am trezit cu privirea tulburată de o lacrimă. Nu ştiam precis la ce să mă aştept. Nu cunoşteam ce avea să vină. Poţi să eviţi reacţiile inutile şi să încerci să te salvezi în lumea dinăuntru, potrivindu-te aparent împrejurărilor, dar nu poţi să te mai adaptezi lumii prezente de afară. Din cauza acestor gânduri triste, eram cuprins de un val de umbre care îşi întindea stăpânirea asupra celei mai mari părţi a reacţiilor mele afective, ca şi a demersurilor imaginaţiei şi pe care fiinţa mea se sprijină tot timpul. Însă, având în vedere că sărbătoarea de Crăciun este foarte aproape, am încercat să dialoghez cu această imaginaţie în alţi termeni, mai optimişti.

 Am ieşit în sat, aşadar, şi am fost cuprins imediat de magia lunii decembrie. Atunci mi-am dat seama că numai în această lună spaţiul devine timp. Când aştepţi să te întâlneşti cu oamenii dragi ţie, se întâmplă ca spaţiul dimprejur să dobândească o dimensiune lirică şi să se transforme în timp. Priveşti în depărtare, ca şi cum ai privi în viitor, doritor a ghici ce-ţi aduce ziua de mâine. Iar de Crăciun – o sărbătoare a familiei – ne înceracă nerăbdarea în legătură cu timpul rămas până la reîntâlnirea cu persoanele dragi nouă. Deci, spaţiul devine timp. Aceasta este o adevărată magie. O magie înţeleasă şi trăită mai ales de copii. Stând şi aşteptând cadourile în dimineaţa de Crăciun, copilul are viziunea lărgirii spaţiului locuinţei sale, până când aceasta cuprinde tot pământul şi apoi, pe altă treaptă, vede cum coboară Moş Crăciun din cer cu cadouri, fiind însoţit de spiriduşi. Este vorba aici de o lărgire a spaţiului existenţial al copilului, care este un alt spaţiu faţă de al nostru, atât de incapsulat. 

Iată forme de manifestare a conştiinţei noastre pentru care imaginea cu Moş Crăciun este tot atât de reală ca şi realitatea însăşi. Moş Crăciun vine din Laponia, care, pentru copii, este o insulă plină cu jucării şi cu multe alte minunăţii. Ea este populată cu moşi şi spiriduşi, reni şi căpriori, uneori şi cu pisici şi şoricei. Iar această Laponie este undeva acolo-sus, unde nu se află oameni. Cine nu a văzut în viaţa lui un copil că se adresează cu toată seriozitatea, cu calificări pur omeneşti, unui obiect neînsufleţit, de pildă unui băţ de chibrit, cerându-i jucării de Crăciun? Aşa intră copilul în orizontul ludic. 

Cu certitudine, imaginea în urma căreia au apărut spiriduşii, de exemplu, este o deprindere a minţii copiilor de a înlocui realul sărăcăcios şi prăfuit cu un altul idilic şi ludic. Aşadar, principala funcţie a imaginarului copiilor este plasarea eului copilului într-un alter-ego. Păpuşa este alter-ego al fetiţei. În timp ce eroul, salvatorul este alter-ego al băiatului. Nici adultul nu scapă de acest alter-ego. Iar cel mai elocvent exemplu este cel al lui Balzac, care-l chema în ajutor, pe patul de moarte, pe Horace Bianchan, unul dintre personajele sale imaginare, singurul medic în care mai avea încredere. 

 La un moment dat, chiar în centrul satului, se opreşte în faţa mea o femeie cu minţile răvăşite. O femeie mai degrabă în vârstă decât tânără, despre care lumea satului ştia că şi-a pierdut minţile după ce a părăsit-o bărbatul iubit. Femeia aceasta cu părul strâns într-un batic subţire şi viu colorat mă priveşte ca şi cum ar vrea să vadă prin mine. Apoi, înălţându-şi faţa, ochii ei prind o strălucire ireală şi, cu o voce aproape ţipată, privind în sus, rosteşte: „Cerul în apă stelele-şi scapă/ Noaptea se zbate şi mă împresoară iar şi iară/ Cerul s-a închis, ultimul vis/ Drumul coboară înspre abis!”. După ce spune aceste cuvinte, se uită din nou la mine, zicându-mi, tot cu voce tare: „Nu vezi, nefericitule, că pe cer nu mai e steaua magilor?”. Biata femeie a fost cândva profesoară.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio