Ursul stareţului Ioasaf
Ani la rând, Martini era pentru cei mici atracţia Mănăstirii Cotmeana. Chiar dacă prichindeii nu aveau acces pe colina din apropierea chiliilor, ursul le făcea bezele privitorilor care, la rândul lor, îl salutau de la distanţă. Mult i-a mai îndurerat ursul inima destoinicului stareţ Ioasaf…
Taina duhovnicului
Dincolo de zidurile marilor mănăstiri ale ţării, acolo unde există terenul necesar, apar şi se dezvoltă înfloritor, în funcţie de mărimea obştii şi de hărnicia monahilor, adevărate gospodării sau mici ferme în care e lucrat pământul şi sunt crescute animale. Mănăstirea Cotmeana, prin aşezarea ei geografică, aproape de întretăierea judeţelor Argeş şi Vâlcea, a atras dintotdeauna pelerini. Tocmai pentru ei, vrednicul stareţ Ioasaf a lăsat pe plan secund treburile gospodăreşti şi a pus accent pe înfrumuseţarea lăcaşului de cult, a anexelor şi a spaţiului aferent în care au acces şi vizitatorii. Dovedind că are simţ estetic, monahul, de altfel unul dintre cei mai renumiţi duhovnici, a amenajat un parc cum rar se-ntâmplă să mai vadă pelerinul la alte mănăstiri din România. Alei întortocheate, arbori şi arbuşti de toate felurile, flori cât cuprinde, fântâni şi, mai presus de toate, liniştea care învăluie întregul peisaj, tulburată doar de zumzetul albinelor şi al greierilor ori de şuieratul unui uliu care dă târcoale caselor, din înaltul cerului. Într-un astfel de cadru, aşezat pe o bancă, la umbra unei sălcii, meditează părintele Ioasaf. Cu o privire contemplativă, mai ales la ceasul amurgului, duhovnicul scrutează micul deal din vecinătatea parcului, acolo de unde-ncepe o pădure. De ce priveşte într-acolo şi ce gânduri îi frământă mintea şi sufletul? Pelerini care-l zăresc ocazional nu ştiu. Monahii nu dezvăluie taina păstorului lor. Am aflat-o noi şi v-o împărtăşim…
Stareţul Ioasaf
Povestea lui Martini
Stareţul se minunează de frumuseţea lumii create de Dumnezeu şi, în această stare de încântare, de când se ştie, părintele Ioasaf a acordat mare atenţie păsărilor şi animalelor. Ştiindu-i dragostea cu care le priveşte, în urmă cu mulţi ani, cunoscutul om de afaceri Puiu Brănescu „John” i-a dăruit stareţului un ursuleţ pe care-l găsise într-o pădure. Dincolo de bucuria momentului, cei apropiaţi stareţului îşi amintesc de fericirea care se citea în ochii monahului când găsea răgazul să se joace cu cel pe care obştea monahală îl botezase „Martini”. Imposibil de descris în cuvinte momentele de „tandreţe” dintre om şi animal şi au rămas memorabile scenele în care ursuleţul îl îmbrăţişa pe binefăcătorul său, iar stareţul Ioasaf îl strângea la piept ca pe un copil. Inutil să mai amintim că Martini nu ieşea din cuvântul părintelui şi stătea cuminte oriunde îi poruncea acesta. Timpul însă a trecut, ursul a crescut, iar stareţul i-a amenajat o cuşcă spaţioasă, asemănătoare celor de la Grădina Zoologică, pe colina din spatele chiliei sale. Dimineaţa, după metaniile şi rugăciunile obişnuite, duhovnicul mergea să-şi vadă prietenul. Gazda necuvântătoare era nespus de fericită când monahul intra în cuşcă şi făceau schimb de drăgălăşenii, ca pe vremuri când Martini era cât un căţel. Deşi devenise urs… în toată firea, era blând ca un miel şi la fel de jucăuş. La vremea maturităţii ursului, sfătuit de specialişti, stareţul a înţeles că menirea animalului este să se împerecheze şi să plece la… casa lui, adică la Grădina Zoologică. Considerând că la Zoo de la marginea Piteştiului nu ar fi avut condiţiile împărăteşti de la Cotmeana, Ioasaf a preferat să-l trimită pe Martini la Zărneşti, în rezervaţia naturală în care să-şi „întemeieze” o familie. Se-nţelege dramatismul momentului în care stareţul şi ursul s-au despărţit…
O legătură peste fire
O vreme, veştile de la Zărneşti au fost bune. Dar, răsfăţat prea mult în „copilăria” sa petrecută la mănăstire, patrupedul fie nu s-a acomodat, fie a fost răpus de tristeţe. Şi a clacat. S-a stins precum o lumânare, singur, departe de cei dragi. Uitându-se astăzi la coama dealului pe care a trăit Martini, stareţul vede doar cuşca goală. Părintele Ioasaf nici nu ascultă sfaturile celor apropiaţi care-l îndeamnă să-şi ia un animăluţ. Martini e de neînlocuit. Între el şi prietenul său necuvântător se crease o legătură peste fire, inexplicabilă.
Eduard TOMAZIU
