Mă gândesc: ce viaţă trăieşte lumea noastră! Şi ce balanţă stricată avem pentru preţuirea oamenilor! Căci societatea şi-a stricat cântarul de tot. De exemplu, un fost coleg al meu de şcoală primară a ajuns om mare. În capitala judeţului toată lumea îl cunoaşte, iar în cătunul nostru şi copiii îl arată cu degetul. Partidele politice s-au silit nevoie mare să-l atragă în rândurile lor. Şi când mă gândesc la trecut, când îmi aduc aminte de el cum stătea în banca a patra dinspre fereastră, îmi încrunt fruntea, dar pe urmă îmi fac alte gânduri şi-mi vine să zâmbesc. Fiind şcolar, l-am citit pe Mark Twain, vestitul scriitor american, autor al celor două celebre poveşti morale cu copilul cuminte şi copilul neastâmpărat: cel care nu minţea, nu fura poame de prin grădini, iar când găsea un nasture îl ducea la domnul învăţător a ajuns în viaţă un neisprăvit; celălalt, care făcea tocmai pe dos şi spunea numai minciuni de stătea soarele în loc, a ajuns mare orator şi om politic în SUA. N-o fi moral, dar adesea e adevărat.

Chiar nu sunt invidios pe fostul meu coleg, pentru că sunt mulţumit cu darul ce mi l-a dat Dumnezeu, să înţeleg lucruri de neînţeles la prima vedere, să-i ajut pe cei care nu se pot ajuta nici singuri, să-i sprijin pe copiii neajutoraţi etc. Bietul meu coleg nu a înţeles niciodată cum este să te cunoşti, să-ţi ştii limitele şi să te comporţi conform acestei cunoaşteri. Şi are acest defect încă de pe băncile şcolii, când mi se făcea milă de el pentru că nu era în stare să aşeze cifrele în fracţii, privind la aceste cifre cu nişte ochi sticloşi, scufundaţi în orbite, cu faţa trasă şi încreţită la colţul gurii, ca bătrânii, cu mâinile tremurând şi cu nesiguranţă în glas, încât trebuia să înveţe pe de rost chiar şi ce avea să vorbească în recreaţie. Şi aşa s-a ales, iubitul meu coleg, cu un devastator complex de inferioritate. Căci acest complex provine dintr-un sentiment de inferioritate. Sentiment produs la vârsta fragedă, pe care nu-l mai poţi învinge decât printr-un efort violent de voinţă de a-l domina de-a lungul vieţii adulte. 

Când m-am întâlnit cu el şi nu mai avea cum să mă evite, m-a întrebat distant: „Da’ tu ce mai faci?”. Apoi mi-a vorbit de cât de important a ajuns el şi câtă lume de valoare îl apreciază. Însă în cătunul nostru natal nu este atât de apreciat aşa cum crede el că este la oraş, pentru că – nu e aşa? – „nimeni nu e profet în ţara lui”. Când vorbea, îşi potrivea mereu cravata şi se strâmba de parcă îmi făcea vreo concesie că discută cu mine. Tot timpul privea pe lângă mine şi nu a stat o clipă în loc să vorbească şi el ca oamenii. M-a întrebat, apoi, de ce merg la biserică, pentru că mersul acolo i se părea că-l înjoseşte şi, în fine, cum să stea el lângă atâţia ţărani nespălaţi, în fumul lumânării, în mijlocul unei lumi din care el evadase şi se înălţase ca un heruvim, spre marea bucurie a tatălui său. L-am întrebat dacă s-a spovedit. Mi-a răspuns surprins, tot printr-o întrebare: „Cum să mă spovedesc, să-l fac pe popă cu bani, tu nu ai auzit de noua etică?! Acum suntem liberi să facem ce simţim noi, nu ce ne spune popa. Acum putem şi noi să dăm naştere la copii, chiar dacă suntem bărbaţi!?!” 

I-am spus atunci că e politician şi că ar trebui să dea exemplu la poporime. 

Politicianul s-a luminat la faţă şi m-a aprobat, considerând că, într-adevăr, ar trebui să suporte umilinţa asta numai pentru că s-a ridicat atât de sus şi este nevoie să mai coboare din când în când şi printre muritorii de rând. Aşa că omul a îngenunchiat şi a rămas mai mult timp cu patrafirul deasupra lui. „Ce mă întrebi, părinte? Ar fi bine să-ţi spun eu păcatul; e mai bine aşa. Eu sunt fiu al satului acesta şi mă cunoaşte toată lumea de băiat bun, dar eu nu sunt chiar aşa bun, că, părinte – cum să-ţi spun? – eu am un copil din flori în satul ăsta şi de atunci mă tot port ca un pui de găină, adică sunt predispus mereu la o nenorocire, că, dacă află lumea, eu nu mai am cum să fiu deputat”. Preotul nu răspundea, dădea doar din cap în semn de aprobare. „Să mă ierte Dumnezeu, părinte, că stăm în casa Lui, dar eu sunt om important şi unor astfel de oameni li se iartă anumite devieri copilăreşti. Părinte, cred că mama plodului meu m-a blestemat, căci am numai vise urâte în ultimul timp, adevărate coşmaruri. Sar din aşternut şi tot sunt numai ape. Ce să fac, părinte?”

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio