Spitalul de Psihiatrie „Sf. Maria” din Vedea e locul pe lângă care cei mai mulţi oameni grăbesc pasul în încercarea de a evita isteria, urletele şi plânsetele ce conturează o suferinţă greu de descris în cuvinte. Aparţinătorii pacienţilor trec însă de poartă cu amărăciune, dar şi cu speranţa că poate starea celor dragi s-a îmbunătăţit.
CITEŞTE ŞI: Vedea, comuna aurului negru
Ţigara e de aur
În mai puţin de un minut cât faci până la intrarea în unitate, te convingi de un lucru: ţigara cea atât de blamată şi nocivă e mai preţioasă decât aurul. Pentru mulţi pacienţi, fumatul e cam singura preocupare. În restul timpului, stau sedaţi la pat, sub tratamente puternice care îi împiedică uneori să vorbească, darămite să se mai deplaseze. Sunt persoane stigmatizate de societate, cum ar fi alcoolicii. Dar sunt şi pacienţi cu schizofrenii, depresii majore, demenţă şi alte afecţiuni care-ţi dau fiori reci pe şira spinării.
Mâncarea
Hrana asigurată de spital e cât să nu mori de foame, spun pacienţii. Dimineaţa un colţ de pâine cu dulceaţă sau cu margarină, la prânz o supă şi o garnitură de orez sau cartofi (rareori cărniţă), seara, de obicei, paste. Prin urmare, în afară de ţigări, cei mai norocoşi pacienţi sunt cei care periodic sunt vizitaţi de rude.
Mii de pacienţi, patru-cinci vindecaţi
Psihiatrii spun că pentru mulţi nu pot face decât să ţină boala sub control. Pentru alţii, cum ar fi cei care suferă de alcoolism, există însă şi speranţa că vor scăpa de acest viciu. Dar, după cum spun medicii, mai presus de pastile şi injecţii stă voinţa. Dr. Mircea Sanda, medic specialist psihiatru, spune că „i-au trecut pragul mii de pacienţi, dar doar patru sau cinci s-au vindecat”. Vindecarea asta nu înseamnă o lună, două sau un an. Înseamnă zeci de ani de abstinenţă, practic până la sfârşitul vieţii pacientul nu trebuie să recadă în patima băuturii. Pare imposibil, însă cu multă ambiţie, credinţă, cu paşi mărunţi, cu sprijin din partea apropiaţilor şi a psihologilor, se poate. În cazul altor afecţiuni, doar Dumnezeu ar mai putea face o minune. Uneori asta înseamnă şi curmarea suferinţei.
Fără dotări în caz de urgenţe
La parter, pe coridor, mă „bucur” de un mic moment de linişte. Pacienţii s-au mai calmat. Brusc însă, se aud strigăte disperate dintr-un salon. Asistentele dau năvală să vadă ce s-a întâmplat. Un bătrânel care nu s-a mai ridicat din pat de zile bune a trecut în lumea celor drepţi. Chiar dacă avea o vârstă înaintată şi era grav bolnav, situaţia sa mi-a produs consternare: nu tu resuscitare, nu tu monitorizare, aparatură pentru intervenţii de urgenţă, defibrilatoare – doar lumânări. Asta mă duce cu gândul la o altă tragedie petrecută recent în lumea fotbalului – decesul dinamovistului Patrick Ekeng. Normal, se naşte (pentru a nu ştiu câta oară) întrebarea: când vom avea un sistem medical decent? Şi în cazul bătrânelului, ne consolăm cu ideea că „aşa a vrut Dumnezeu”. Dar oare tot timpul aşa vrea Cel de Sus? Să ne aducem aminte că Dumnezeu ne-a dat libertate deplină, prin urmare noi, oamenii, ar trebui să facem tot ce ne stă în putinţă ca să ne ajutăm unii pe alţii, să ne salvăm. Cu mici excepţii pe care le numim „fapte eroice”, nu văd că se întâmplă aşa ceva, nu doar în spitale, ci peste tot în lume.
La „sfat”
Revenind la Vedea, sunt ore când pacienţii se strâng ca la sfat şi încep să răstălmăcească vrute şi nevrute. Cu greu se îndură să paseze ţigara de la unul la altul, caută soluţii să facă rost „de peste drum”, se împrumută, unii mai şi fură din saloane. Cei mai lucizi vorbesc despre diagnostice şi tratamente, îşi fac planuri. Numără zilele care au mai rămas până la externare, exact aşa cum un deţinut scrijeleşte pe zid o linie care înseamnă că… a mai trecut o zi. Vine şi discuţia privind toaletele, care cu greu pot fi numite aşa. Fiind vorba de pacienţi care abia se ţin pe picioare, vă imaginaţi ce-i acolo… Unii preferă să dea o fugă în spatele spitalului, undeva în bălării. Cică înainte era mult mai rău, mai ales în saloane. Un anume „Tomi”, pacient cu „ştate vechi”, după cum se recomandă, a prins şi vremurile când spitalul nu era renovat, iar pe parchetul putred şi prin noptiere mişunau gândacii. „Acum e mult mai bine, saloanele sunt curate, paturile sunt confortabile. Avem termopane, iarna e cald. Pentru mulţi dintre noi ăsta e un fel de concediu. Doar să nu nimereşti cu unul care sforăie de rupe noaptea…” – ne mărturiseşte omul. Mai spune că ştie şi „un sanatoriu la Predeal, cu discotecă, sală de forţe, plus multe altele. E drept, aici puţini sunt în stare de efort, dar sunt totuşi pacienţi mai în «vână» care s-ar bucura de aşa ceva. Altfel, timpul trece foarte greu, pentru că nu există un spaţiu amenajat gen «loc de recreere». Există aşa ceva la Bucureşti, la Obregia, dar eu m-am obişnuit aici. Ştiu că pentru alţii e un chin, pentru mine însă e, cum spuneam, ca o vacanţă. În plus, mă cunosc cu toţi doctorii şi asistentele. Mă simt ca într-un cerc de apropiaţi…” – ne mărturiseşte nea Tomi.
Promisiuni
Alţi pacienţi vorbesc despre băutura care i-a răpus. În vreme ce unii jură că nu vor mai pune strop de alcool în gură, alţii spun că abia aşteaptă să iasă ca să o ia de la capăt. Deh, ce să faci, „Bolnavi şi… bolnavi”. Cam aşa e la Vedea. În ciuda imaginii sinistre şi a vorbelor grele rostite de cei care nu au călcat niciodată pe acolo, e bine de ştiut că sunt şi pacienţi cu ambiţie, cu credinţă, cu speranţă: spun că vor urma cu sfinţenie recomandările medicilor şi că nu vor mai ajunge niciodată pe patul de spital. Mai rămâne să şi dovedească asta.
George OLTEANU
