După câte am văzut eu, e greu să mai fiu impresionat. Dar zilele trecute am fost. Pe una dintre străzile şic şi discrete ale capitalei Franţei, ambasadorul Italiei a primit câţiva ziarişti. Când i-am spus că vin din partea cotidianului „Argeşul” m-a lăsat şi pe mine să intru. Scopul: în 1516, adică acum exact 500 de ani, Leonardo, originar din oraşul Vinci, de lângă Florenţa, răspundea la chemarea regelui Franţei, Francois I. Care l-a numit „prim pictor, arhitect şi inginer al regelui”. Pentru a sărbători evenimentul, s-a deschis o expoziţie într-o casă splendidă despre care am aflat că a fost dată cadou Italiei de guvernul Franţei, prin 1939. În respectul reciprocităţilor, italienii au oferit Palatul Farnese din Roma, care este şi azi sediul ambasadei Franţei.
Picturile lui Leonardo sunt, alături de cele ale discipolilor săi, cu asemănări care nu reprezintă decât preluarea simţământului artistic. O faţă de femeie, numită „La Scapiliata”, ce-şi arată mâna, pictată de Leonardo şi de doi discipoli, are pentru fiecare delicateţea şi misterul care-i face inegalaţi. Şi inegalabili. Acelaşi lucru este adevărat şi cu peisajele. Dacă le priveşti îndelung, ai senzaţia, aproape impresia, că eşti acolo pe malul lacului pictat de aceşti oameni acum 500 de ani.
Vizita se face pe două teme. Călătoria de la Roma la Amboise în Alpii Francezi şi prezentarea atelierului lui Leonardo. Nu se poate uita că Gioconda, Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfânta Ana fac parte din operele aduse de Leonardo în Franţa şi pe care le admirăm cu intensitate. Pe mine mă impresionează cu deosebire mesajele pe care pictorul le poate transmite cu ajutorul umbrelor, a zâmbetelor şi privirilor cu subînţelesuri, dar mai ales a poziţiilor subiectelor ce vorbesc foarte clar despre ce vrea fiecare dintre ei.
Niciuna dintre aceste senzaţii nu ar fi posibilă fără splendorile pereţilor ambasadei. Scara de onoare este inspirată de scara reginei de la Palatul Versailles, are ornamente de marmură în şapte tonuri diferite. Între coloane de marmură admir trei tapiţerii datând din 1755, care au fost recuperate cu prilejul jefuirii Palatului de vară de la Peking, în 1860. Mobila este veneţiană, dar totul se termină cu splendoarea grădinii unde fiecare fir de iarbă lasă impresia că a fost obiectul unei atenţii deosebite.
Nivelul acesta de artă este un vector de ridicare spirituală. Ceea ce mi s-a întâmplat.
Alex HOROVEANU
