Hola! Adică „bună!”, mă întâmpină camerista într-o după-amiază, când, trezit din somn, deschid înfuriat uşa, hotărât să-i trag un perdaf fiindcă ne-a deranjat. Voia ei bună şi zâmbetul larg îmi iau tot avântul. Mă limitez la a-i arăta cu degetul ora la care face atâta gălăgie pe holul hotelului. Înţelege, pune capul în jos şi-şi cere scuze.
Le accept şi mă gândesc că, la urma urmei, are dreptate. N-am venit în Spania să dorm, ci să iau pulsul unei ţări europene pe care noi o considerăm soră de limbă latină şi loc de muncă pentru aproape două milioane de români. Şi, dacă se poate, chiar să mă deconectez, ca să nu spun distrez. Sunt multe de văzut aici, de la luptele cu tauri, fiesta, flamenco, până la pelotă, sportul naţional al bascilor. N-apuc bine să ies din hotelul Santemar, cu gândul să ajung per pedes la farul Cabo Maior, că pe plajă dau peste 12 bărbaţi lovind o minge cu „cărpătorul”. Deduc că-i vorba de pelotă, îi urmăresc o vreme şi constat că au multă îndemânare, nereuşind să scape jos mingea, deşi viteza cu care o trimit de la unul la altul e foarte mare. Îndemânare, forţă, exerciţiu îndelungat, abilităţi necesare bărbaţilor care ţin mult la independenţa provinciei lor aflate la poalele Pirineilor.
O iau pe faleză spre far şi dau peste surferi, deşi vremea e rece, iar apa şi mai şi. Cum de rezistă tinerii ăştia atâta în apă? Cu ajutorul costumelor de neopren, aflu, şi cu multă îndârjire, cultivată de antrenorii şcolii de surf din imediata vecinătate a hotelului nostru. La far, după 45 minute de mers pe jos până la promontoriu, îmi atrage atenţia nu atât înălţimea şi vechimea lui, cât o sculptură reprezentând un bărbat care se agaţă cu disperare de stâncă. Nicio explicaţie, nicăieri. Ulterior aflu de la d-na Corina, ghida noastră, că-i vorba de o scenă reprezentând războiul civil, unde explicaţiile ar putea da naştere la reacţii neaşteptate ale spaniolilor. Într-o noapte, şi statuia lui Franco din piaţa centrală a dispărut fără nicio explicaţie dată localnicilor. Îmi aminteşte de o secvenţă de film spaniol unde mulţimea înfuriată îi aruncă în apă pe consilierii care nu luaseră cea mai înţeleaptă hotârâre privind cheltuirea bugetului local. Oraşul în care s-a născut Franco, O Ferrol, importantă bază navală a Spaniei, se află pe traseul Santander – Biarritz (Franţa), unde am putut vizita, în afară de Stânca Fecioarei, cazinoul. Au şi spaniolii, şi francezii, de ce nu şi italienii, talentul de a face din orice stâncă o „chestie” care trebuie văzută, de regulă, pe bani. Oameni cu idei, cei ce construiseră Turnul Eiffel în Franţa, legaseră, de pildă, cu un pod de fier stânca de ţărm, ca afacerea turistică să capete mai multă atracţie. Dacă scara care duce la Cetatea lui Vlad Ţepeş ar fi fost făcută de Anghel Saligni n-ar fi fost ceva mai interesant pentru turiştii care vin aici şi întreabă câte trepte sunt până sus, ca să urce pentru a-l vedea pe Dracula? Nu ştiu cum se face că noi avem multe idei, mulţi olimpici şi multe invenţii premiate pe la Geneva, dar ideile nu sunt puse şi în operă. Cum nu reuşim să punem în operă nici banii europeni. La care altminteri cotizăm sârguincios, că aşa-i regula, nu?
N-are rost să ne facem sânge rău, aşa suntem noi. Ne trezim, vorba d-lui preşedinte Dan Manu, abia în secunda 49. Cum, uneori, se trezesc şi tineri spanioli care, după ce s-au săturat de făcut surf ori de plimbat câinii pe plajă – apropo, de la câini (canes, în latină) vine numele insulelor Canare, nu de la… canari! – s-au apucat să caute aurul din golful Vigo, rezultat în urma scufundării navelor spaniole de britanici. Nu ştiu dacă l-au găsit, dar spaniolii au construit aici o flotă de pescuit, care se află pe locul al patrulea din lume. Şi tot în acest golf am putut admira, când am însoţit împreună cu colegul Tr. Ulmeanu echipa FC Argeş (am mâncat atunci bătaie cu 7-0, dar şi un purcel de lapte, că nu încăpea în farfurie), o puzderie de iahturi luxoase şi bărci sofisticate.
Apropo de mâncare, nu atât Fiesta, cât Siesta este importantă pentru iberici. De la o masă copioasă, cu meniuri alcătuite din caracatiţă în sos, iepure marinat în ulei, peşte şi fructe de mare proaspete, crevete prăjit cu usturoi, scoici şi stridii crude, şuncă afumată de porc hrănit cu ghindă ş.a. nu s-au dat în lături, aflu, nici scriitorii Orson Welles, Ernst Hemingway, actriţa Ava Gardner. Masă stropită probabil cu vin de Rioja ori de Valdepenas, care nu-i deloc scump. De fapt, vinurile sunt aici foarte ieftine, fiindcă soarele încălzeşte pe gratis, inclusiv Costa del Sol. În schimb, pe unde am trecut şi am căutat, n-am găsit nicăieri vin de Malaga, cum era la noi în anii antedecembrişti la un preţ de doar 16 lei butelia. Rioja l-am aflat mai peste tot la 6 euro, dar am dat şi peste vinuri vândute cu doar 2 euro.
Păi, cu un asemenea preţ mai că-ţi vine să te ţii doar de chefuri, dacă nu ai de lucru, fiindcă şomajul în Spania este destul de ridicat, iar tinerii mai pun şi ei din când în când de câte o grevă, cum fac acum la noi cei de la Garda de Mediu. Uite greva, nu e greva, că nu-i de făcut altceva! De făcut ar fi multe, mai ales autostrăzi, unde spaniolii cred că i-au surclasat pe toţi, în special în Ţara Bascilor, unde fermierii locali trăiesc încă pe bucăţica lor de pământ. Pe care nu se îndură, ca şi la noi, s-o dea pe mâna celor care fac asociaţii, cooperative ori alte forme de punere în valoare a unui pământ, destul de arid în munţii din nord. Dacă mă întrebaţi cum sunt spaniolii, vă răspund că sunt volubili şi simpatici, când mă gândesc mai ales la prietenul meu Pedro, căruia aşa de mult i-a plăcut haina mea de velur, că am dezbrăcat-o şi i-am făcut-o cadou pe loc, dar am citit într-un ghid că galicienii, de pildă, sunt vicleni şi conservatori, deci buni de politicieni. Dacă vezi un galician pe o scară, nu ştii dacă urcă ori coboară. Sincer să fiu, nici eu nu ştiu dacă am urcat ori am coborât în ochii dv. de cititori, dar mărturisesc că de străduit m-am străduit. Nu m-am dus în Spania să şterg praful de pe monumentele ibericilor, că am alergie la praf, ca şi la catedralele care mi-au ieşit în cale mai peste tot. Monumentale! Mi-au ieşit ele în cale, dar de cele mai multe ori le-am ocolit, influenţat probabil şi de lectura cărţii lui Alan G. Jamieson „Credinţa prin sabie – scurtă istorie a conflictului dintre creştini şi musulmani”, tradusă la noi de Andra Ramona Dodiţă şi publicată de Editura Niculescu.
Altminteri, când spui Spania, spui tot dacă spui Fiesta şi Siesta.
Mihai GOLESCU
