De fapt, nu atât Spania şi Madridul, unde are loc Open-ul de tenis, la care până ieri au repurtat „succesuri” şi Simona, şi Irina, şi Sorana, cât Ţara Bascilor a fost ţinta unei călătorii de o săptămână, cât timp mi-am propus să iau pulsul unui ţinut mult asemănător cu cel locuit de dacii noştri. Acolo unde, cu doar două zile înainte de inaugurarea Muzeului Guggenheim din Bilbao, un poliţist a fost împuşcat mortal. De cine? De câţiva membri ai ETA care încercau să instaleze o bombă.
Azi viaţa nu mai este aşa de dramatică aici. Organizaţia teroristă ETA a decis să predea armele nu doar din Spania, ci şi pe cele ascunse în munţii din Franţa. Cumva, s-a făcut pace, dar bascii continuă să mizeze pe spiritul lor de independenţă şi de rezistenţă faţă de tot ce mişcă în lumea asta. N-au reuşit să-i supună nici romanii, nici maurii, nici alţi năvălitori care s-au aventurat până aici. Sunt, fără discuţie, un popor mândru, cu imaginaţie şi gust, ţinând cont că, în ciuda tendinţelor considerate extremiste, aici administraţia bască, împreună cu Fundaţia Solomon R Guggenheim, a conceput şi gestionează, din 1997 încoace, unul dintre cele mai faimoase muzee care a impus oraşul pe harta culturală internaţională. Pe o suprafaţă de 24.290 mp, o „floare metalică” răsare în inima oraşului Bilbao, etalând imense galerii de artă (19) proiectate modern. A fost pus la treabă inclusiv computerul din industria aerospaţială ca să poată fi obţinute suprafeţe ondulate – blocuri îngemănate îmbrăcate în calcar şi acoperite cu un înveliş strălucitor din titan, galerii în formă de navă, o sală centrală înaltă de 50 m, o librărie, un restaurant ş.a. – care adăpostesc colecţii de artă ale celor mai importanţi creatori internaţionali. Un muzeu care chiar merită văzut – dar cu rezervări din timp – odată ce ai parcurs de la Madrid mai bine de 400 km, ca să fii cazat la Santander, capitala Cantabriei. Chiar dacă uneori poţi avea surpriza, cum s-a întâmplat cu grupul sosit aici cu o zi înainte, să aştepţi o oră şi jumătate în ploaie „plăcerea” de a vedea ce a creat arhitectul Frank O. Gehri. Mă rog, şi arta cere sacrificii, dacă ghidul nu-şi face bine meseria.
Mărturisesc că nici grupul nostru, de doar doisprezece turişti, n-a avut baftă de un ghid clasic, ci de un novice, dar poate a fost mai bine aşa, că am fost lăsaţi de capul nostru şi am putut vedea, vorba lui Hogaş, umblând pe picioarele noastre, iar „nu din cupeaua unui tren” ori a unui autocar al cărui şofer era mereu grăbit, riscând să fie amendat că a oprit unde nu este voie. Dar, apropo de „umblat”, nu pot să nu remarc infrastructura dintr-un ţinut muntos, unde apa Oceanului Atlantic a sculptat în stâncă dantelări fantastice, străjuite de văi şi estuare asimetrice. Şi o spun cu admiraţia celui care, dorindu-şi mai repede şi la noi autostrăzi, am văzut că se poate construi supraetajat chiar pe trei nivele, mai abitir ca la japonezi, în spaţii înguste, pe pante ameţitoare. Se poate, dar nu la noi, unde ar trebui să avem vocaţia de constructor, dacă mă gândesc la legenda Meşterului Manole.
Cum se poate, de pildă, luând lecţii de la ei, să îmbunătăţim arhitectura oraşului nostru după modelul „regelui micilor pieţe” (Ioseph Bonaparte), creând spaţii deschise ritmate cu arbori prietenoşi, cu fântâni arteziene, cu străzi în pantă ale căror trotuare sunt pavate, ca să nu alunece pietonii, cu dale striate ori cu crampoane. Dar astea, ca şi altele – băncile de pe faleză sunt şi ele ritmate, una cu faţa către apă, alta către centrul civic – ar fi trebuit să le vadă şi să le pună în valoare consilierii noştri care tot fac afară excursii de documentare pe bani publici, nu jurnaliştii. Noi vedem, ne dăm cu părerea, chiar mai şi scriem, dar ne trezim cu alte bâzdâgănii în spaţiul public. Asta îmi aminteşte de Pedro, un spaniol care-n urmă cu vreo zece ani venise la Piteşti să ne propună construirea unor parcări subterane – mai am şi acum planurile – dar nu s-a putut, fiindcă nu avem o lege a parteneriatului public-privat.
Eh, multe nu avem noi! Când scriu aceste rânduri sunt întrerupt de un italian care vine la ziar să se plângă că în România omul muncii nu este protejat, patronul îşi bate joc de el, îl angajează cu contract doar pe trei luni, îl ţine peste program, îl terorizează, după care îi face vânt afară din firmă etc. etc. Să mai vin eu acum să spun – cui? – câte lucruri civilizate şi de bun-simţ am văzut la Bilbao, în Santander, la San Sebastian, Guernica? La ce bun? Chiar şi la cald spuse, ele tot se răcesc trecute prin nu ştiu câte consilii municipale, unde fiecare îşi vede doar interesul propriu, nu şi pe cel public pentru care, de fapt, se află acolo. Şi apoi, vorba evreului, idei aş mai avea eu, dar n-are municipalitatea, nici consiliul judeţean, gâşte să-mi dea pe ele. Şi atunci să le vând pe gratis?
