Recent, două copile de 14 ani au lovit, înjurat, scuipat și umilit o puștoaică de vârsta lor, iar doi adolescenți, unul de 16 ani și celălalt 17 ani au bătut-măr un băiat de 19 ani. Ceea ce se întâmplă acum cu copiii în societatea românească măcinată de pandemie și nesiguranță are cauze complexe. Plecând de la aceste nefericite întâmplări petrecute la Pitești, sociologul Octavian Mihail Sachelarie ne oferă niște răspunsuri, în interviul următor.
Violența se reproduce
* Cazurile de violență în rândul copiilor minori s-au înmulțit, parcă, în această vacanță de vară. Oare criza sanitară este de vină?
** Un copil înseamnă un caz, nu trebuie să generalizăm, chiar dacă sunt comportamente deviante. Ce se întâmplă acum are niște cauze complexe. În primul rând, ceea ce se întâmplă în societatea românească: pandemie, nesiguranță. Și mai este ceva: lipsa controlului social, asta însemnând familie, asta însemnând școală – care este într-o criză majoră cu toată nebunia asta cu online și incertitudinea. Plecând de la cazurile adolescentelor de 14 ani, haideți să ne gândim un pic și la copiii care cresc fără mamă, fără tată – fie că părinții sunt plecați în străinătate, fie că sunt crescuți de bunici. Poate provin din familii monoparentale, care sunt destul de subțirele și care dau, de fapt, tonul unor astfel de comportamente. Trebuie să ne pregătim. Trebuie să acceptăm realitatea așa cum este. Și, până la urmă, toți avem responsabilitatea asta, începând de la niște politici de stat. În sensul acesta să ne gândim foarte bine: ce vrem de la copiii ăștia, pentru ce-i creștem și cum îi creștem? Și să ne gândim că, poate, copiii ăștia sunt prinși într-o mie și una de contradicții. Într-o societate din ce în ce mai violentă, violența se reproduce. Deci, violența naște violență. De la violența simbolică se poate trece foarte ușor la o violență reală pe care voi o dați în presă.
Eu am un gust foarte amar când văd lucruri de genul ăsta, pentru că îmi dau seama că foarte mulți dintre copiii noștri sunt în derivă. Pe partea celalată, aș dori să văd mult mai multă solidaritate. Aș dori să văd spiritul ăla comunitar de care foarte mulți fac caz. Și care, de fapt, nu există. Ar trebui o mult mai mare responsabilitate a adulților vizavi de tinerele generații, care sunt într-o criză fără precedent. Este o criză într-adevăr și aș vrea să atrag atenția: să nu credem că această pandemie nu va lăsa urme la nivel psihologic! Lucrurile de abia încep.
Psihologii și psihiatrii vor avea mult de lucru
* Deci de abia încep să se vadă rănile pandemiei…
** Vor fi probleme foarte mari psihice, ca să nu zic psihiatrice. Psihologii și psihiatrii vor avea foarte mult de lucru într-o lume în care schimbările sunt de așa natură – atât de rapide și atât de dramatice – încât toți suntem prinși în acest iureș. Pentru că nu mai poți să-ți mai dai seama care este realitatea și care este adevărul. Cel puțin, adevărul relativ… Pentru că nu o să am adevărul absolut niciodată. Și mai este ceva, dragii mei: este vorba despre lipsa de sens! Foarte mulți nu-și mai găsesc sensul în viața asta. Eu am impresia că a crescut foarte mult numărul sinuciderilor în această perioadă de criză sanitară. Sunt două elemente specifice pandemiei: gradul de violență, care este în creștere. Și chestiunea de lipsă de sens, care duce la foarte multe lucruri, foarte grave…
* Culminând cu sinuciderile…
** Da, totodeauna sinuciderea este un semnal, având în vedere faptul că nu neapărat cazurile suicidare sunt legate direct de statusul economic. Sinuciderea are sau nu are legătură cu lipsa banilor. În momentul în care nu mai ai niciun sens, nu mai reușești să ieși din niște drame, pe fondul unei lipse de comunicare – totul li se pare fără sens. Sunt oameni care nu au cu cine comunica, nu au cu cine vorbi… Este momentul să devenim o societate solidară, pentru că altfel nu putem ieși din impas! Și este doar începutul, pentru că lucrurile continuă… Eu aș vrea să văd foarte clar ce se va întâmpla cu școala românească în următoarea perioadă. Citeam o declarație a secretarului general al ONU, care spunea că este o catastrofă ce s-a întâmplat cu generația de acum. Eu nu cred în învățământul online – poate ca sursă de informație, atât. Poate că vă aplecați și voi asupra mesajului pe care l-a dat Academia Română vizavi de învățământul românesc. Partea educativă ce înseamnă? Ce înseamnă conceptul de educație? Ce trebuie să formeze? Păi, numai relația asta univocă – de emițător și receptor de informație – este suficient pentru un copil în devenire? Nici pomeneală de așa ceva! Or, eu cred că pentru cei foarte mici nici nu se pune problema de online, dincolo de chestiunile economice și de decalajul care se mărește. Pentru că noi avem impresia că toată lumea are acces la calculatoare și la net ca la Pitești. Nici pomeneală… Deci, decalajul acesta se va mări.
Copiii vor ajunge niște singuratici…
* Cum va fi școala la 14 septembrie 2020? Și cum va fi la 14 septembrie 2021?
** Nu știm! Este o mare problemă… Mințile luminate și specializate în chestiunea asta ar trebui să se adune la un loc și să dea un proiect de țară din punctul de vedere educațional și al învățământului românesc. Așa, doar ne dăm cu presupusul toți… Bun! Și de la vorbe până la a avea în față un reper foarte clar e o distanță lungă… Iată un bun exemplu. Sistemul de învățământ finlandez, care este considerat cel mai performant din lume la ora asta – în spatele ministrului Învățământului este un grup de experți care face joaca asta. Deci niște minți luminate, care au la dispoziție și experiență, și expertiză și așa mai departe…
* La noi, iată că suntem aproape de jumătatea lui august. Profesorii în mod teoretic trebuie să vină la lucru de la 1 septembrie. Și azi – 5 august, ora 12 – nu știu în ce condiții…
** Eu am înțeles și chestiunea de autonomie administrativă, dar eu nu cred că este suficient. Ce înseamnă politica de stat, ce înseamnă politici pe domenii? Deci statul este cel care dă niște repere generale. Sunt decalaje extraordinare din punct de vedere economic și social între județele României. Și atunci ce faci? S-ar putea să lași la latititudinea administrației locale care, săraca de ea, nici nu poate face față – nici măcar tehnologic. Dincolo de obsesia asta a tehnologiei aș vrea să mai subliniez o chestiune. Sunt zone care sunt depopulate complet în ceea ce privește profesorii. Asta este o realitate și atunci ce faci? Condamni o parte dintre generațiile României nu numai la subdezvoltare. Tehnologia în mediul urban va duce la probleme foarte mari psihologice, pentru că există o lipsă de comunicare foarte gravă. Deci, copiii noștri vor ajunge niște înstrăinați și niște singuratici – se pare că asta duce și la o anumită violență. Și pe partea cealaltă, cei din mediul rural – fapt care este trecut de foarte multe ori sub preș – rămân la alt nivel. Un nivel pe care nici nu știu cum aș putea să îl caracterizez… Și atunci amândouă palierele pot fi dezavantajate. Deci, trebuie să găsim un echilibru în chestiunea asta. Și încă o dată întreb: ce fel de sistem educațional vrem să facem în România? Pentru ce-l pregătim? Pentru ce proiect de țară pregătim noi copiii ăștia? Pentru că, altfel, o să continue migrația asta – indiferent de ce se va întâmpla. Pentru că lucrurile se vor îngusta și aici. Exportul de materie cenușie în continuare va fi catastrofal pentru România!
M. NEAGOE
