Când privesc spre viaţa noastră socială, ea îmi apare, dintr-o anumită perspectivă, în derivă şi anarhică. Prezenţa noului virus în mijlocul nostru m-a făcut să înţeleg că lumea nu este în totalitatea ei aşa cum o cer timpurile, ci cum o impun obiceiurile. În plină pandemie de Covid-19, atracţia pentru aglomeraţie continuă să ne marcheze stilul de viaţă. Nu cunoaştem libertate mai mare şi mai desăvârşită decât să ne topim în mulţime. Iar coronavirusul continuă să ne încercuiască tot mai aproape.  

În societatea asta domneşte o anumită delăsare. E o societate scoasă în afara timpului, iar oamenii duc o viaţă cultivată de ritualuri sociale, nu de legi şi ordonanţe guvernamentale. Printr-un acord parcă încheiat tacit, oamenii manifestă faţă de noul virus exact atât interes cât să nu fie prea mult tulburaţi şi să-şi continue viaţa aşa cum şi-au trăit-o până acum. Fiecare însă trăieşte fără speranţa de a vedea că totul va reintra în normal prea curând. Ne simţim de parcă toţi am fi în spital şi aşteptăm verdictul medicului. Şi ne-ar plăcea să rămânem ghemuiţi în aşteptare, să nu ştim nimic şi să ne continuăm existenţa în nemişcare, în adăpostul propriei neştiinţe. 

Oare cât timp mai putem continua această existenţă precară? Nimeni nu ştie. Observ însă nervozitatea şi nerăbdarea unora dintre semenii mei. De prea mulţi ani intervine câte un eveniment făcut să ne neliniştească şi să ne readucă la o realitate greu de acceptat. Acum a venit rândul lui Covid-19. Am ajuns în situaţia în care, dincolo de un prag de periculozitate şi confuzie, devenim insensibili la ştirile cele mai alarmiste. Nu contează că astăzi am mai depăşit un record al infectărilor zilnice, pentru că găsim în politică un vaccin şi punem semnul egalităţii între pandemia de Covid-19 şi PSD. Aceasta este adevărata logică de politician dâmboviţean. Probabil că, pentru un asemenea politician, Covid-19 este genul proxim, iar diferenţa specifică este reprezentată de PSD. 

Prin urmare, ceea ce prezint aici este numai la suprafaţă, pentru că în subteran apar cu totul alte fenomene sociale eliberate de stereotipurile învechite, dar în continuare prezente. În subteran se pregăteşte o liberalizare a convenţiilor învechite; de exemplu, când sunt prezentate la televizor imagini cu faptele unor români aflaţi în străinătate, îţi dai seama că poporul nostru încă nu a reuşit să-şi topească vechile clanuri în sânul societăţii. Acest popor continuă să fie caracterizat de un cadru îngust al moravurilor. Argeşeanul Cristian Diaconescu propune o lege anti-clan. Nu se poate o aberaţie mai mare! Un clan este o populaţie mişcătoare naturală. Vorbim despre nişte oameni care au o psihologie de factură asiatică, lipsită de energii ale centrului. Oamenii aceştia au crescut lipsiţi de grija părintească şi s-au educat de la sine, iar pe străzile localităţilor noastre ei au preluat numai viciile şi mizeriile lor. Ei se consideră un fel de colonişti cărora le este indiferentă soarta locului unde trăiesc. Schimbările cele mai importante din ţară se produc fără aportul lor; nici măcar nu ştiu precis ce s-a petrecut, dar bănuiesc ceva, au auzit întâmplător despre evenimentul respectiv. 

(continuare în pagina 3)

(urmare din pagina 1)

Peste 90% dintre cei ce formează clanurile actuale nu ştiu cine a fost Nicolae Ceauşescu şi nu ştiu dacă acesta mai e preşedinte sau nu. Mai mult decât atât: starea localităţii lor, ordinea şi liniştea străzii din faţa caselor lor nu-i interesează; consideră că nimic din toate acestea nu le aparţin. Sociologic, odată ajunsă în acest stadiu, societatea respectivă trebuie să-şi modifice moravurile, nu să elaboreze legi, educaţie, nu coerciţie, pentru că în sânul populaţiei care o formează nu există cetăţeni, ci simpli membri ai unor triburi gata de a se disloca dintr-un loc în altul. 

Prin urmare, chiar şi astăzi există popoare a căror lipsă de educaţie este o trăsătură definitorie şi al căror caracter prezintă un asemenea amestec bizar de patimi şi igonranţă, încât nu sunt capabile să deosebească de la sine cauzele nenorocirilor lor, trăiesc învinse de rele pe care nu le cunosc. Iată de ce fiecare membru al actualei generaţii, indiferent cât de mic şi de neînsemnat ar fi, este zdrâncinat în existenţa sa de convulsiile seismice ale unei societăţi cu totul lipsită de cele mai elementare trăsături ale solidarităţii umane. Drept care, este din ce în ce mai greu de identificat ce intervenţii politice pot ţine societatea în coeziune. Şi acest lucru din cauza anxietăţii generalizate, anomiei sociale, fragilităţii culturale şi, nu în ultimul rând, a fracturării etnice. 

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio