Sunt luni bune de când ni se prezintă, la douăzeci şi patru de ore, bilanţul nenorocirilor provocate de noul coronavirus. În fiecare zi aflăm câţi oameni s-au contaminat, câţi s-au vindecat şi câţi au decedat. Totul se reduce la obiectivitatea cifrei. Am început să ne bazăm pe calcule ale unei birocraţii reci, impersonale. Când am vizitat un prieten la spital, mi s-a cerut să spun numărul salonului, numărul patului şi numărul biletului de internare. Nu cunoşteam toate aceste numere şi am părăsit spitalul aşa cum ajunsesem acolo. Chiar dacă această situaţie pare mai puţin crudă decât boala, ea este parte a aceluiaşi angrenaj. Cum se face că viaţa din spitalele noastre încă nu cunoaşte civilizaţia? E o întrebare fără răspuns. Temperatura vieţii din timpul pandemiei de Covid-19 îi indică anului 2020 cel dintâi simptom al unei maladii psihologice fără vreun leac cunoscut. O maladie creată de o durere cronică prelungită şi de un disconfort psihologic la fel de prelungit, în care sociologia oamenilor devine sociogonia bolnavilor. 

Prin urmare, am ajuns la concluzia că prezentările statistice au devenit viciul nostru naţional. Un viciu care se vrea civilizat. Niciun specialist nu este în măsură să prezinte situaţia medicală a pacienţilor săi fără să recurgă la cifre. Sigur, statistica este importantă şi folositoare când se prezintă o situaţie, fie ea medicală, dar ea trebuie completată cu date calitative. Statistica este ştiinţa de stat (etimologia cuvântului statistică), numai că statul vede într-un cetăţean o cifră, ceea ce este poate normal, dar medicina nu trebuie să vadă la fel. 

Există, aşadar, două feluri de cifre: „cifre” sufleteşti şi „cifre” nepersonalizate şi fără putinţă de a fi personalizate. Primele te înfiinţează, celelalte te pot desfiinţa. Aceasta, întrucât, statistica nu face altceva decât atât: semnalează, înregistrează şi dă indicaţii cantitative, numerice despre oameni. Judecăţile statistice pe care se bazează atât de mult politicienii actuali, de exemplu, se limitează în a prezenta date şi aspecte cantitative, mai mult decât să surprindă fenomene. Drept care, am ajuns la acel nivel al civilizaţiei când în opinia publică s-a creat convingerea că argumentarea statistică este absolut indispensabilă statului, partidelor, educaţiei, sănătăţii etc; astăzi nu există confruntare sau dezbatere de idei care să nu se bazeze pe cifre şi calcule. Or, cantitatea şi calitatea ar trebui considerate ca doi termeni complementari. Ele sunt metode polare care se întregesc reciproc şi numai împreună pot da socoteală deplină despre adevăr. Însă astăzi există tendinţa de a reduce totul la punctul de vedere numeric. Astfel se impune mitul statisticii, mitul lui Ares. Vorba lui Constantin Noica: un fel de „fior metafizic” te încearcă în faţa unei asemenea viziuni logice, în care individul nu mai înseamnă nimic. 

Prin urmare, statistica, oricât de exactă şi de completă ar fi, nu poate lămuri pe deplin realitatea actuală sub toate aspectele ei medicale, psihice şi sociale, aceasta având un caracter infinit mai variat şi complex. Ca atare, judecăţile statistice în domeniul sanitar nu trebuie să se bazeze numai pe date şi cifre pentru a prezenta realitatea efectelor pandemiei de Covid-19, chiar dacă alegem această caracteristică înaintea oricărei alteia fiindcă lucrurile ni se par mai uşoare, mai vizibile şi mai puţin contestabile. 

Sunt situaţii când, din cauza condiţiilor specifice de existenţă la care este supusă societatea, unele judecăţi îmbracă aspectul calităţii pure, lipsite de orice distincţie calitativă. De exemplu, atunci când vorbim despre sănătatea unui om. Iar sănătatea nu ţine de contabilitate. Nu se poate rezuma o întreagă viaţă într-o cifră. Un număr însemnat undeva într-un registru sfârşeşte o viaţă şi uită pe veci o fiinţă umană. 

Dominantă este astăzi, aşadar, tendinţa de a confunda mărimea cu măreţia. Această confuzie face să fie admirată eficacitatea numărului, fie că este vorba de moarte, fie că este vorba de morală. Pentru că astfel sunt puse la o parte sufletul omului şi dreptul lui de a dispune de sine. Am ajuns la concluzia lui Martin Heidegger, şi anume: „Odată cu trecerea anilor încep să-l înţeleg pe Goethe, care lupta împotriva lui Newton, a lumii împotriva simplului calcul”. Lupta aceasta este rezultatul unei gândiri ce reflectă în ce măsură istoria determină esenţa faptului de a fi om, o gândire care meditează asupra vieţii şi a morţii unui om şi care nu reprezintă nicidecum limita unor cifre statistice. Însă un lucru demn de semnalat este că nu există criză economică sau pandemie sanitară fără a fi inventate noi afaceri. Astăzi vorbim de afaceri cu măştile de protecţie, care sunt vândute chiar din farmaciile unui ministru – de la Sănătate – la suprapreţ. Afaceri se fac şi cu cadavrele de la morgă, în sensul că depozitarea acestora costă bani şi, cu fiecare zi ce trece, creşte şi suma datorată de familia decedatului. Afaceri se fac chiar cu virusul în sine, în sensul că lupta cu acest duşman nevăzut presupune în primul rând bani şi abia apoi măsuri de protecţie sanitare. În fine, lista aceasta ar putea continua, dar demn de remarcat este faptul că trăim într-o societate anormală produsă de sociogonia unei civilizaţii deja bolnave. 

Distribuie pe Facebook