De câteva seri la rând, înainte de a mă culca, stau de vorbă cu Gabriel Liiceanu. Ooo, nu, să nu credeţi că o fac faţă-n faţă, ci parcurgându-i febrile gânduri din jurnalul „Uşa interzisă”. Carte interesantă, fascinantă nu doar pentru stilul elevat, ideile seducătoare şi sinceritatea mărturisirilor, ci mai ales pentru că este şi rezultatul cumva al unei stări de spirit care ne încearcă pe mai toţi. Depresia. Cum scăpăm de ea? Cum a scăpat şi Liiceanu. Ca să aflaţi reţeta vă recomand să-i citiţi cartea. N-o să vă pară rău chiar dacă în ea vorbeşte şi despre „omul recent” al lui Patapievici, şi despre „politica corectă”, şi despre M.S. Regele Mihai, şi despre… lichele. Cu atât mai bine!
Pentru mine, dl Liiceanu merită toată stima şi fiindcă mă trimite la un autor vienez, Konrad Lorenz. Care ne îndeamnă să purcedem la un studiu comparativ al speciilor animale pentru a înţelege mai bine cât anume din „alcătuirea fiinţei noastre vine de la animale”, altfel spus de ce oamenii muşcaţi de politică se comportă, uneori, precum… şobolanii. Adică îşi manifestă agresivitatea cu asupra de măsură. Şi, culmea, nu doar faţă de alte specii, ci chiar şi-n interiorul speciei. Fapt de necrezut, un şobolan care s-a rătăcit de tribul lui, după câteva zile, la revenirea în turmă, va fi sfârtecat cu ferocitate de chiar rudele sale fiindcă şi-a pierdut mirosul de trib, a devenit un străin.
Păşim, iată, pe terenul alegerilor şi raţionamentul lui Lorenz merită toată atenţia fiindcă sub ochii noştri a reînceput lupta pentru putere. Se trage din orice poziţie, denunţurile la DNA fiind descoperirea tehnică de ultimă oră. Ca şi şobolanii, ori, dacă vreţi, ca şi „guzganii” lui CTP, câtă vreme au trăit pe cont propriu, în „triburi” aparte, liberalii şi pedeliştii, de pildă, s-au devorat cu ferocitate unii pe alţii, mânaţi de instinctul puterii. Cu gândul la prada electorală, peneliştii au trecut peste rapacitatea şi voracitatea pedeliştilor şi şi-au dat laba, iar glandele lor încep să secrete un miros tribal comun. Ce-i drept, uneori memoria ofensei şi a răzbunării supravieţuieşte la unii dintre ei, care continuă să se sfâşie atât în catacombele Capitalei, cât şi-n bârlogurile din ţară. Inclusiv la noi la Argeş.
Experimental, s-a dovedit că un cuplu de şobolani, plasat într-un teritoriu, îi extermină unul câte unul pe toţi „confraţii” din acelaşi areal, dacă sunt singuri, inclusiv pe cei nou-veniţi. Deosebirea este că, la şobolani, cei condamnaţi la moarte se lasă omorâţi de bunăvoie, nu opun rezistenţă, în schimb „tipul uman” nu recunoaşte că şi-a pierdut mirosul specific al celor care au adunat bani pentru ei, nu pentru partid. Se luptă pe viaţă şi pe moarte, întâi în gaşca politică, după care dau pe goarnă în presă, se toarnă la DNA, se regrupează-n partiduleţe, fiindcă, nu-i aşa, banii nu mai au mirosul de trib, de vreme ce au încăput pe mâna purtătorilor de sacoşe. Mirosul de „băsist” a creat cele mai agresive reacţii, reprezentanţii speciei fiind vânaţi cu furie şi-n haită de către comandourile de exterminare. Dar băsiştii s-au regrupat la rândul lor. Foşti membri ai partidului de ieri mascaţi în blană nouă, cu ştate vechi ori neofiţi, cu toţii dau frâu liber instinctului tribal şi-şi înfig colţii cu cruzime în cei care până mai ieri le fuseseră camarazi de vizuină. Cu mustăţile zbârlite, cu ochii injectaţi, cu faciesurile fioroase, dau buzna unii peste alţii pe micul ecran ori în parlament, se scuipă, se bălăcăresc, se căsăpesc cu agresivitate şobolănească. Spectacolul este grotesc!
Păi, nu-i genial Lorenz când spune că „ultimul animal”, adică omul, se comportă ca-ntr-un „parlament al instinctelor”? Priviţi-i! Se scuipă şi se plesnesc, se înjură şi se trosnesc, după care se îmbrăţişează şi se combină, îşi schimbă culoarea şi duhoarea, sediul şi sacoşa cu bani, fiindcă miza lor este argintul, nu binele speciei. Şi-au schimbat părul, dar nu şi năravul, au împrumutat o nouă căutătură şi dau năvală peste electorat împroşcându-l şi pe el cu duhorile emanate de animalul politic. Iată-i acum, în bătălia pentru primării, candidaţii au coborât în subsolurile speciei umane, s-au contaminat de la şobolani şi au pretenţia să ne conducă spre o lume mai bună care nu este altceva decât lumea lor primitivă, de animale politice cu instincte tribale. Ne uităm oripilaţi la ei şi tot mai sperăm să apară o altă specie de oameni politici. De unde, dacă de 26 de ani se tot împerechează între ei, coabitează şi fraternizează ei cu ei? Păi, să nu fim mulţumiţi că DNA desfăşoară de ceva vreme o agresivă campanie de ecarisaj, ca să ne scape de şobolani? Ba bine că nu! Problema e că nu ştim de unde să facem rost de şobolani care să semene cu oamenii, nu invers.
Autor: Mihai Golescu
