Unul dintre subiectele care au ţinut capul de afiş săptămâna trecută a fost cel al argeşeanului care s-a aruncat în faţa trenului. Lăsând la o parte „senzaţionalul” abordat de tabloide, modul în care acest om a ajuns să-şi pună capăt zilelor astfel ar trebui să ne dea tuturor de gândit. Dedesubturile evenimentului mă determină să afirm că, la noi în judeţ, stigmatizarea domină mai presus de toate orice alte concepţii şi, din cauza asta, rămânem în continuare la „parterul” evoluţiei. Ne facem de ruşine prin ignoranţa de care dăm dovadă şi epatăm cu semidocţi preocupaţi doar de ziua în care primesc leafa de la stat. Oameni grav bolnavi care nu mai sunt capabili să-şi poarte singuri de grijă sau au discernământul diminuat sunt lăsaţi de izbelişte la camera de gardă a spitalelor din judeţ.
Cazul sinucigaşului este din punctul meu de vedere strigător la cer. Poliţia îl salvează de pe calea ferată într-o primă instanţă, îl aduce la Psihiatrie, medicul recomandă internarea, pacientul refuză (fiind în stare avansată de ebrietate) şi toate capetele limpezi din jurul lui trag concluzia: păi, dacă nu vrea, să-l lăsăm în plata Domnului. Omul se întoarce pe calea ferată, se pune în faţa locomotivei, iar deznodământul l-aţi aflat deja.
Purtătorul de cuvânt al SJU Argeş argumentează că internarea involuntară nu se poate face la Secţia de Psihiatrie din Piteşti, doar la Vedea. Şi atunci, de ce a fost abandonat? Nu trebuie să fii specialist, ci e la mintea cocoşului că decizia corectă care s-ar fi impus în această situaţie era transportul pacientului la Vedea (tentativa de sinucidere e un motiv care merită efortul, nu credeţi?). Nu ştiu dacă medicul de gardă a insistat în acest sens, nu ştiu nici ce au înţeles poliţiştii (probabil, nu prea multe), cert este că prin ceea ce au decis nu au făcut decât să demonstreze faptul că oamenii grav bolnavi sunt lăsaţi să moară cu zile. Este foarte posibil ca sinucigaşul să fi fost dependent de jocuri de noroc şi de alcool, să fie într-o depresie severă – iată trei elemente pentru care necesita tratament de specialitate, într-o primă fază internat sub supraveghere, apoi îndrumat către psiholog şi psihiatru la consultaţii şi evaluări periodice. Asta, desigur, nu ar fi garantat succesul în recuperare, însă ar fi fost paşii corecţi pe care orice factor decizional dintr-o ţară civilizată i-ar fi urmat. Noi, repet, suntem încă la nivelul „era un beţiv, n-aveai ce-i face…”. Iar asta este foarte grav!
