Din multitudinea de referiri la singurătate m-am oprit la acest verset biblic: „Vai de cel ce-i singur, căci dacă va cădea, nu va fi nimeni să-l ridice”.
O astfel de singurătate dureroasă am găsit pe unul dintre ale noastre dealuri argeşene. Aflasem despre o bătrână, trecută de 94 de ani, care-şi duce veacul, de una singură, legănată de bătaia vântului, încălzită de raza soarelui, udată de roua dimineţii sub lumina stelelor. Am vizitat-o, găsind cu greu cărarea ce ajunge la portiţa căzută din gardul cu nuiele, dincolo de care se află un rest de casă. Gata să se surpe, cu un pat, o sobă care a umplut cu fum scunzii pereţi, o prispă şubredă cu un dulăpior în care se văd câteva lumânări şi chibrituri. O pisică şi un câine, piele şi os, ca şi bătrâna, sunt apropiaţii ei. Vorbeşte toată ziua cu păsările şi cu cerul. Nu ştie de luna în care se află, nici de ziua din săptămână ori de ceasurile zilei şi nopţii. Fără lemne de foc, nici de vară, nici de iarnă. Mănâncă atunci când are, în ziua respectivă se „ospăta” cu pâine muiată în apă cu zahăr. Îmi arată de unde bea apă, o mică baltă pe care o împarte cu câteva broscuţe. Pământul pe care-l lucra altădată a devenit pârloagă, iarbă mare şi căzută prin care femeia, desculţă, îşi face cu greu cărare spre un pom cu fructe.
Cu toate acestea, parametrii de sănătate sunt buni, chiar de invidiat, tensiunea 13/7, iar glicemia 90, fără nicio leţcaie de tratament. Luciditatea, memoria şi tonusul sunt peste aşteptări. Doar de singurătate se plânge şi de unul dintre copii de care nu mai ştie nimic. O sumbră presimţire s-a dovedit, ulterior, a fi reală.
La despărţire am lăsat-o pe micuţele şi firavele trepte ale căsuţei ce ne trimite cu mulţi, prea mulţi ani în negura timpului. În mâini ţine, ca de obicei, micuţa tavă în care învârteşte boabele de fasole, datul în bobi fiind preocuparea cu care îşi acoperă timpul.
Aflu că primăria a luat-o în grijă dându-i o femeie de sprijin. Foarte bine a făcut chiar dacă, după o atentă analiză, bătrâna, după o viaţă când grea, când tumultoasă, putea să facă mai mult pentru bătrâneţea pe care a ales s-o trăiască în acel colţ de deal cu care îşi împarte singurătatea cu gustu-i amărui faţă de gustul mai puţin amar al singurătăţii dintr-un cămin pentru bătrâni.
C. BUJDOIU
