Redacţia ziarului „Argeşul”, cu care colaborez în ultima vreme, mi-a sugerat că ar fi cazul să spun cine sunt şi să fac o prezentare a familiei din care provin, cu atât mai mult cu cât şi părinţii mei, şi eu am petrecut la Piteşti o lungă perioadă din viaţă, aşa că nu-mi rămâne decât să spun, ca la teatru, „Sus cortina!”.
Paza bună…
Acum câţiva ani, la întâlnirea cu colegii de liceu, după 50 de ani de la absolvire, mi s-a reproşat că „m-am ascuns” şi că niciodată nu am spus nimic despre familia din care provin şi cum am ajuns la Piteşti. Ce puteam să spun? Culmea absurdului, cum ar fi fost, elevă fiind, să fi ieşit la „careu”, să le spun: „Ştiţi, sunt descendentă din familia domnitorului Şerban Vodă, iar acum „am aterizat” la Piteşti, cu D.O. (domiciliu obligatoriu)”… La vremea respectivă, cine şi ce ar fi înţeles??? Mai mult ca sigur m-ar fi taxat drept sărită din balamale! Din dorinţa de a mă proteja şi pentru „a mă integra”, părinţii nu mi-au spus adevărul decât târziu, când puteam înţelege. Altfel, în copilărie, dacă puneam vreo întrebare „nelalocul ei”, referitoare la familie, schimbau vorba… Nu mi-aş fi făcut decât rău, mie, sau familiei, aşa că, nici mai târziu, în studenţie, sau când eram profesoară, nu am scos o vorbă, dar, de data asta în mod conştient, conform vechii zicale româneşti, „paza bună trece primejdia rea”! Abia după 1990, vorba unui coleg de cancelarie, „am prins glas”! Sunt mândră că aparţin unei mari familii şi, cum mă consider om normal, nu pot decât să încerc, prin ce fac sau spun, să nu las să planeze vreo umbră care să impieteze asupra istoriei înaintaşilor. Este o datorie sfântă să mă închin în faţa memoriei celor fără de care, noi, descendenţii, nu am fi reuşit nimic şi nu am fi ceea ce suntem.
Istoria unei familii
Mai bine decât oricare dintre noi, Ion Mihai Cantacuzino, nepot al doctorului Ion Cantacuzino, fondatorul „Institutului Cantacuzino”, în cartea sa „O mie de ani în Balcani”, reface, cu multe detalii şi tabele cronologice, istoria unei familii cu multe ramificaţii, puternic ancorată în istoria Europei, din vremea Bizanţului, până în zilele noastre. Iată, foarte schematic, istoria uneia dintre ramuri, cea din care fac parte şi ale cărei rădăcini pornesc din 1634, de la Şerban Vodă, voievod al Valahiei, între 1679-1688, nimeni altul decât fratele Stolnicului Cantacuzino. Printre cei şase copii ai lui Şerban-Vodă, Gheorghe, Mare Ban al Olteniei, a fost, la rândul lui, tatăl a şase copii; printre ei,Toma (1714-1762), tatăl lui Matei (1745-1817), iar pornind de la fiul acestuia, Iordache (1777-1829), se desprinde ramura Râfoveanu, după numele moşiei pe care o avea la Râfov, nu departe de Ploieşti. Fiul lui Iordache, Constantin (1811-1876), străbunicul meu, a avut şi el 6 copii, patru dintre ei din căsătoria cu Elena Mavrocordat. Unul dintre aceştia, Gheorghe (Gogu) Cantacuzino Râfoveanu (1845-1898), bunicul meu, membru marcant al Partidului Naţional Liberal, fondator şi director al ziarului „Voinţa Naţională”, a fost ministru de finanţe. Pentru a-i cinsti memoria, în 1904, la cererea membrilor PNL, în Grădina Icoanei, la doi paşi de casa în care a locuit, a fost ridicată statuia realizată de sculptorul Ernest Henri Dubois, figură de seamă a neoclasicismului francez. Faptul că pe soclul statuii sunt înscrise, ca într-o carte deschisă, numele unor paşoptişti de seamă (I. Câmpineanu, Fraţii Goleşti, C. Negri, A. Panu, C.A. Rosetti, I.C. Brătianu, M. Kogălniceanu), a salvat monumentul de la demolare, în perioada comunistă.
Dintre cei cinci copii ai lui Gogu Cantacuzino, două fete şi trei băieţi, tatăl meu, Constantin (Ţache), născut în 1895, era cel mai mic. În Primul Război Mondial, pe front, contractase temutul tifos exantematic şi, scăpat, ca prin minune, însă cu sănătatea şubrezită, nu a practicat meseria pentru care se pregătise, cea de medic şi s-a dedicat administrării moşiei pe care o moştenise la Râfov, în Prahova. De acolo, de la moşie, părinţii mei au fost ridicaţi de comunişti, într-o noapte, doar cu ce aveau pe ei şi cu mine, copil mic, de nici un an, în braţe şi trimişi la Piteşti, cu D.O. După anii în care în conacul de la Râfov a funcţionat sediul CAP, după 1990, prăduită de „nu se ştie cine”, clădirea a ajuns o ruină care, deşi recuperată, pentru moment nu poate fi readusă la viaţă…
Tata, dintr-o primă căsătorie, cu Elena (Ella) Peretz Băicoianu, a avut un băiat, pe Mihai (1924-1984), iar dintr-a doua, cu Carmen Popescu, m-a avut pe mine, Elena Maria Maruca, născută în 1948. Smaranda (1950-1998) şi Constantin Şerban (Dinu), născut în 1955, sunt copiii lui Mihai, ai fratelui meu de tată.
Hanul lui Manuc
După mai bine de zece ani de procese şi tergiversări, Dinu a reuşit să recupereze „Hanul lui Manuc”, moştenit de la familia bunicii lui şi, priceput fiind, încearcă să-i redea strălucirea de altădată, însă nu fără uriaşe eforturi, nu numai financiare. Eforturile sunt cu atât mai mari, cu cât, fiind vorba de un monument arhitectural de mare valoare, trebuie să se încadreze în anumite limite, adesea aberante, impuse de Legea Monumentelor Istorice. Dinu are, la rândul lui, dintr-o primă căsătorie, doi copii: Matei Şerban, născut în 1982 şi Irina Gabriela, născută în 1986. Prin băiat, aşa cum este tradiţia, va continua numele familiei. În ordinea firească, fără a ne împăuna, supravieţuitorii acestei ramuri ar trebui să semnăm Cantacuzino Râfoveanu, dar… câte mai sunt normale?
Reuniri la doi ani
Începând din 1988, descendenţi Cantacuzino, din diferitele ramuri (Valahă, Moldavă, Bavareză, Rusească), răspândiţi pe tot mapamondul, au luat obiceiul de a se reuni, din doi în doi ani, în diferite oraşe europene, începând cu Stockholm, continuând cu Paris, Bruxelles, Bucureşti (de trei ori), Koln (de două ori), Toulouse, Innsbruck, Londra, Atena, Istanbul, Berlin, Viena şi Oxford. Cum reuniunile durează 4-5 zile, se organizează excursii care le permit celor veniţi să se cunoască mai bine, dar să şi vadă câte puţin din ţara în care au venit. De exemplu, la ultima reuniune de familie, cea din 2018, din România, Dinu şi Alina, soţia lui, au organizat o excursie la mânăstirile din Oltenia, pe care mulţi dintre cei veniţi nu le cunoşteau. Cu toţii au fost foarte plăcut impresionaţi de frumuseţea locurilor şi a monumentelor vizitate, unele fiind chiar ctitorii cantacuzine, şi, cum era de aşteptat, şi-au exprimat dorinţa de a reveni.
Prezentarea, foarte pe scurt, a istoriei familiei din care provin, nu o pot încheia decât citându-l pe inegalabilul Tudor Muşatescu, „Numai covoarele se nasc pentru a fi călcate în picioare”! Cunoscătorii ştiu de ce…
Elena Maria Maruca CANTACUZINO
