Nici acum nu sunt sigur dacă ziaristul Florin Silișteanu a fost sau nu în Afganistan, atunci când a început aici războiul. Îmi aminesc că el a venit cu ideea ‒ cam trăsnită, ce-i drept! ‒ să-l trimit corespondent de război acolo. La urma urmei, mi-am zis eu atunci, ce-i rău în asta? Ba dimpotrivă, o să avem informații la zi.

Așa că i-am acceptat propunerea, i-am semnat o hârtie că l-am desemnat ca atare, rămânând să facem rost de bani. Iar, dacă-mi aminesc bine, s-au găsit unul sau doi inși care, ca și mine, l-au crezut. De aici încolo începe aventura. Ziaristul s-a dat plecat, dar m-am trezit cu el repede înapoi. După spusele lui, neconvingătoare, cei de pe aeroport l-au cazat o noapte la un hotel și apoi l-au trimis înapoi în țară. Sincer, nici eu, nici cei mai mulți dintre cei care-l cunoșteau nu l-au crezut. Acum, dacă s-ar fi dus, ar fi părut mai credibil. La un sfârșit de război internațional și la un început de război civil. Sper să n-am dreptate cu războiul ăsta, unde ocuparea unei țări musulmane nu-i altceva decât un coșmar. Și o sursă totodată de tensiuni religioase, naționale, culturale, de spaime, grozăvii, isterii față de problemele globale insurmontabile. Și de masacre.

Târziu, mult mai târziu, Florin a venit la mine cu o hârtie să-mi „probeze” deplasarea lui în Afganistan. Mi-a arătat parcă copia unui act, eliberat de recepția unui hotel sau de la aeroport, că a fost acolo. De ce nu-l cred? Ce mi-a rămas mie din povestea asta, cusută cu ață albă, este cu ce eforturi, călare pe Mercedes acum, s-a preumblat el prin mai multe state din SUA, prin Italia, Belgia ș.a.m.d.. Ba a scris și o carte, cu un titlu tot cam trăsnit, „Închisoarea poeților”, despre care nu pot să suflu o vorbă, că sunt pățit. Rămâne să-l cred pe Virgil Diaconu, care-mi trimite ceva considerații și despre poet, și despre carte. Mustind de ironie, dar și de sentimente confraterne, ca de la poet la poet. Propagandă, nu!
Ba, să fiu sincer, mi-a mai rămas în amintire ceva din povestea asta. Expresia unui coleg de breaslă de la ziarul care-l găzduise o vreme pe Florin. Pentru a sugera mirarea mea la înapoierea prea rapidă a „corespondentului de război”, el spunea, împrumutând o expresie a lui T. Mușatescu din „Titanic vals”, că mi s-au „aburit ochelarii” când l-am văzut intrând în birou. Glumeț colegul, dar nu era prea departe de adevăr. Nu-mi venea să cred nici în ruptul capului că angajatul meu făcuse un drum fulger în Afganistan. Dar, mă întreb, unde-i acum Florin Silișteanu, că ar merita să aflăm cu ce eforturi, prin ce grozăvii trebuie să treacă militarii noștri, alături de băștinașii care i-au ajutat, ca să poată să fie evacuați și repatriați. Care chiar au fost în Afganistan, au luptat pentru o cauză ‒ cum spun unii ‒ care nu a fost a lor, dar este a lumii întregi. De fapt, cum pretind americanii, care voiau să instaureze și aici democrația. Ca și-n Irak. Care democrație se lasă greu „implementată” în țări unde majoritatea o constituie triburile de indigeni, cu o altă cultură, cu o altă religie. O lume alcătuită din fundamentaliști, talibani, șiiți, suniți etc. Unii dintre ei cred că o țară poate să-și afle un lider religios, eventual și politic, ales de colectivitate, alții cred că Imamul e liderul suprem, ales de Dumnezeu. Care cheamă la rugăciune, dar și la război.

Și uite așa, cu și fără Florin, seară de seară, prin fața ochilor noștri se perindă o serie de evenimente care mai de care mai greu de crezut, dar, din păcate, adevărate. Aeroportul din Kabul este ținut deschis sub acoperirea armelor americane. Dar cel mai greu nu este să te îmbarci, ci să ajungi până la aeroportul încercuit de talibani. Ca să ne facem o idee despre ce se întâmplă acolo, televiziunile au tot insistat pe imaginea unui tânăr ‒ frumos, cum remarca un reporter ‒ agățat de aripa unui avion, cu speranța că doar astfel se poate salva de furia talibanilor. Altminteri, moarte sigură. Cum au murit și alții, călcați în picioare de mulțimea care spera să se urce în avion sau măcar să escaladeze zidul ce împrejmuia aeroportul. Sau împușcați de către cei care au reușit să recucerească în doar o lună țara. Cu prețul vieții unor afgani care nu au o altă vină decât că n-au fost de partea talibanilor. Pentru asta sunt terorizați, maltratați, uciși. Fără logică, fără milă, timp în care cei din Europa se dau de ceasul morții să facă rost de bani cu care să-i ajute pe refugiații din taberele de afgani.

Are loc, până la 31 august, sub ochii lumii stupefiate, o evacuare grea, disperată, cu scene de calvar. Terorismul revine și el în forță, primejdie care ne paște și pe noi, fiindcă, iată, din rațiuni umanitare, adăpostim refugiați. Care i-au ajutat pe ai noștri, crezând că astfel își redobândesc libertatea. Dar s-au înșelat, cum s-au înșelat și americanii, care au comis erori grave. Va veni și vremea judecării celor ce au pierdut pe tabla de șah a evacuării armatei americane. Presa internațională a și început s-o facă.

Cine spunea că s-a terminat războiul făcut cu arma? Harari și alții ca el. Uite că nu s-a terminat! Armele continuă să ucidă într-o veselie, mânuite de oameni mai mult sau mai puțin responsabili. Războiul nu s-a încheiat, războiul continuă. Aici și-n multe alte locuri din lume.

Distribuie pe Facebook