Peisaj de vis
Profitând de o vreme superbă şi de sfaturile şefului Serviciului Public de Salvamont, Ion Sănduloiu, am purces într-o drumeţie montană, sâmbătă, pe traseul Cabana Brusturet – La Table. Am urcat pe „linia albastră” şi am coborât pe „crucea galbenă”, iar drumul a fost unul de poveste. Vreme de aproape cinci ore, cât a durat umblatul la pas pe pantele din Parcul Naţional „Piatra Craiului”, am avut, din păcate, suficient timp să constat şi cât de mult aduc oamenii atingere naturii: mizerie cât cuprinde şi, mai grav, loturi întregi de păduri puse la pământ. Şi, atenţie, vorbim despre un Parc Naţional!
Jaful, la el acasă
Urme de cioate pe un versant altădată împădurit
Ajuns la stâna unde se face legătura între traseul „albastru” şi cel „galben”, în zona Poienii Funduri, am încercat două sentimente: sufletu-mi era plin de bucurie şi relaxare la vederea semeţului munte din faţă, dar şi de durerea provocată de vederea unor versanţi despuiaţi de copaci. Pe ici, pe colo, generaţii noi de brazi încearcă să acopere urmele tăierilor fără cap şi fără inimă. Nu am putut să nu mă gândesc la consecinţe: pe de-o parte, faptul că se taie o resursă importantă de oxigen şi nu se plantează mai nimic în loc; pe de alta, că de la tăierile de arbori ni se trag pricini „moderne”: schimbări climatice severe, inundaţii cum nu s-au mai văzut sau arşiţă record. Unde or fi fost autorităţile când s-a produs jaful? Cine răspunde pentru crima împotriva naturii? Fiind vorba despre un parc naţional, nu am putut, de asemenea, să nu mă gândesc cât de inutilă este declararea pădurii Trivale drept arie protejată: dacă o zonă de interes naţional este măcelărită în asemenea hal, ce i-ar împiedica pe şacalii forestieri să nu se înfrupte şi din pădurea Trivale după pofta inimii?
Gunoaie
Cu cortul şi… gunoaiele în natură
Un alt aspect care îţi lasă un gust amar: peste tot pe unde omul are acces facil (noroc că nu sunt toate traseele pentru toată lumea!) sunt gunoaie: PET-uri (şi în pâraiele repezi), ambalaje de tot soiul, resturi de mâncare şi de focuri de tabără; mai jos de Brusturet, pe Cheile Dâmbovicioarei, unii par să se fi mutat cu cortul la munte, „importând” aici şi obiceiurile proaste din localităţile de unde provin, plus manelele care răsună asurzitor din loc în loc. Respect pentru natură? Da, există: am văzut unii oameni ridicând gunoaiele altora. La aceştia se adaugă şi salvamontiştii care probabil că s-au săturat de atâta mizerie. Jandarmii montani ce-or păzi? Unde sunt amenzile pentru cei care nu au pic de respect pentru natură şi pentru semenii lor? De asemenea, unde sunt administratorii zonei, mai ales în condiţiile în care la intrarea în Chei ţi se percepe o taxă de acces de 2 lei per persoană (ca să nu mai vorbim că, pe alocuri, drumul lasă mult de dorit şi ar avea nevoie urgentă de reparaţii!)?
Elveţia? Nu: Argeş!
Şi totuşi…
… O astfel de drumeţie te umple de energie pentru zile întregi (deşi, pe moment, mai ales dacă nu ai antrenament, te stoarce de resurse!). Peisajul este de basm. Marcajele sunt excelente, graţie eforturilor salvamontiştilor argeşeni. Urci pante mai abrupte sau mai line, mergi apoi uşor pe poteci împădurite, intri în păşuni pe care pasc vaci, capre şi oi (chiar în voie: la coborâre, un cioban cu ochii umflaţi de somn ne întreba dacă i-am văzut animalele în drumul nostru; la urcare, un altul îşi căuta… porcii de la stână care plecaseră după jir în pădure!); culmile semeţe ale muntelui te îmbie să le urci, ca şi cum ar fi aproape, dar îţi dai seama că nu e de joacă la o asemenea treabă. Avem zone atât de frumoase în acest judeţ, încât nu poţi să nu te înfurii la gândul că se face turism la voia întâmplării, iar autorităţile judeţene au ratat aproape toate proiectele majore în domeniu! Bonus: nervii de pe drumul Dâmbovicioara – Câmpulung Muscel – Piteşti pe care se lucrează continuu, iar la semafoare se formează cozi nesfârşite de maşini.
