Nu ştiu cu adevărat a cui a fost ideea realizării unei „combinate” a revederii foştilor angajaţi de la Şcoala Profesională Specială Şuici cu spectacolul folcloric la care personajul principal a fost Elisabeta Turcu. Poate că a ei, poate că a profesoarei Elena Tecău, preşedinta comitetului de iniţiativă, ori a unei călugăriţe, fostă angajată a şcolii. Poate că a directorului Unităţii de Asistenţă Medico-Socială Şuici, Vasile Neacşa, ori a contabilului şef al şcolii de altădată, Mihai Toma, care s-a pregătit mai abitir ca un preşedinte de ţară să ia cuvântul, poate că a directorului de prin ’90 al şcolii, Nicolae Diaconu…
Sincer să fiu, nici nu m-a interesat asta foarte mult. Nu m-a interesat, fiindcă, aici, la Şuici a început şi cariera mea profesională, cumva ciudată, de absolvent de filologie repartizat ca dascăl la o şcoală specială. Ştiţi ce înseamnă asta? Prin 1964, la Şuici, beneficiind de nişte spaţii construite şi de chiliile Schitului Văleni, de unde fuseseră alungate măicuţele, sub egida Ministerului Sănătăţii, a fost înfiinţată o şcoală unde copiii cu deficienţe fizice şi mentale să înveţe o meserie. De tâmplar, de croitor, de ţesător de covoare ş.a.m.d. Mărturisesc că mi-a fost cam greu să-l predau pe Eminescu la aceşti copii, cum mă pregătisem eu la facultate, dar în acelaşi timp declar că, pentru îmbogăţirea experienţei mele de viaţă, şcoala asta a fost mai mult decât o facultate. Câte n-am învăţat aici! Chiar şi să nu mă sperii când un elev, cu mintea altminteri brici, Rosenthal, habar n-avea de alfabet şi a trebuit să-l învăţ. Fusese luat de suflet de arhitectul care proiectase cele mai multe hoteluri la Mamaia.
La urma urmei, la repartizarea de la Cluj, fusesem printre primii o sută şi mi-am ales şcoala specială de la Şuici fiindcă n-am vrut să fiu profesor la mine în sat, dar nici la prea mare distanţă de şcoala unde urma să predau şi de care mă despărţeau vreo zece kilometri. Povestea este tare interesantă, fiindcă am cunoscut aici oameni adevăraţi, dascăli şi maiştri, cu care am făcut şi şcoală, şi cultură, şi teatru. Am jucat în rolul lui Rică Venturiano, într-o piesă montată cu intelectualii din comună. Din păcate, cei mai mulţi dintre ei n-au mai putut onora invitaţia revederii. L-am revăzut în schimb, cu bucurie, pe dl. Ilie Balotă, din vechea stirpe a boierilor din Cepari, care la 91 de ani s-a urcat în autobuz la Curtea de Argeş şi a riscat drumul până sub poalele munţilor, la Şuici. Şi, spre surprinderea mea, drumul ăsta l-au făcut mai bine de cincizeci de oameni care au trăit într-o zi emoţii cât n-au visat.
De ce spun asta? Undeva, Andrei Pleşu scrie că „bătrânii cetăţii sunt impunători, dar bătrânii azilelor sunt trişti”. Nu stau altfel lucrurile nici cu pensionarii, fiindcă şi unii, şi alţii nu mai au în faţă o perspectivă luminoasă, surâzătoare. A fi bătrân, a fi pensionar este totuşi o aventură. Amară. Este vârsta bolilor, a şubrezeniei trupului şi a minţii. Mai mult îi „încurci” decât îi descurci pe cei din jur. Puţini mai sunt cei care continuă să creadă că experienţa ta poate fi mereu valorificată, poate să se răsfrângă asupra binelui public. Este şi ăsta un atu al vârstei târzii, dar câţi dintre noi mai apreciem asta? Împovărat cu astfel de reflecţii, după ce am ascultat colegi depănând emoţionante amintiri, închipuiţi-vă ce sentiment am avut de trăit şi eu, dar mai ales „pensionarii” de la azil – să mă scuze directorul pentru acest cuvânt, dar asta e realitatea! – când s-au trezit în bătătura căminului lor cu un potpuriu de muzică populară, cu vedete autentice, cu cântece despre sat, despre viaţă, despre „măi, neicuţă, argeşene, vino seara mai devreme”, despre „satul pustiit de lume, păzit de mame bătrâne”, despre mame ai căror copii sunt plecaţi la muncă în ţări străine, despre „de-acasă când vine dor, lacrimile curg izvor”. În prim-planul acestei întâmplări a fost, cu brio, solista argeşeană Elisabeta Turcu. Purtând în suflet nu doar vraja cântecului, ci şi dragostea de oamenii dintre care s-a ridicat, din satul Oieşti, a luat sub aripă căminul de bătrâni din Şuici şi vine deseori aici să împărtăşească cu „chiriaşii” bucuria nu doar a unui cântec, ci şi a unei fapte bune, a unor cadouri la zile aniversare ş.a.m.d.
O face pe cont propriu, îşi invită colegii de breaslă – în cazul de faţă pe Elena Merişoreanu, pe buzoianul Nicolae Datcu, pe Mitică Tavă etc. – ba chiar şi rudele şi consătenii, face realmente o demonstraţie despre cum se poate iubi satul, despre ce poţi face pentru oamenii lui, chiar dacă tu ai ajuns azi cineva sau cu atât mai mult. Sufletul omenesc nu se alege cu nu ştiu câte lucruri de pe lumea asta, dar când cineva vine şi-şi revarsă din preaplinul lui peste amarul tău, îndulcindu-l, atunci soarele reapare pe cerul vieţii tale. Întâmplător sau nu – solista mărturisea că s-a rugat să nu plouă, luni, de Rusalii – printre norii care vegheau spectacolul în aer liber a apărut, odată cu Elisabeta Turcu (pe bune!), o rază de soare. După ce începuse să picure…
Păi, să nu crezi în Dumnezeu şi în oamenii cu suflet bun?! Dar şi-n cei care vor revitalizarea satului cu astfel de oameni.
