Scriu aceste rânduri cu presentimentul că vor fi dezlegaţi din nou câinii războiului. Asta şi pentru că mulţi europeni, la ceasul izbucnirii Primului Război Mondial, credeau că nu se va putea întâmpla aşa ceva. Şi credeau asta chiar şi după asasinarea moştenitorului tronului Austro-Ungariei, la Sarajevo. Şi totuşi au fost dezlegaţi.
La fel s-a sperat că lumea va fi mai înţeleaptă, când austriacul Hitler instiga, în „Mein Kampf”, declanşarea celui de al Doilea Război Mondial. Şi n-a fost înţeleaptă! De ce? Pentru că nu şi-a putut imagina că un nebun poate da foc, din nou, nu doar Europei, ci lumii întregi. Şi nu şi-au imaginat, pentru că puţini au fost aceia care au înţeles răspunsul cu tâlc al lady-ei Astor, care, la întrebarea „unde s-a născut Hitler?”, a răspuns: „La Versailles”. Adică acolo unde s-a semnat Tratatul de la Trianon, la 4 iunie 1920, şi unde nu toată lumea a fost mulţumită de rezultatul înţelegerilor făcute de marile puteri.
Cu acest presentiment, cu această teamă indefinită, marcată şi de confuzia vremurilor, de nemulţumirea unora şi altora, citesc „Însemnări din timpul ocupaţiei germane (1916 – l918)”. Însemnări captivante, datorate Piei Alimăneştianu, sora prim-ministrului Ionel Brătianu, obligat să părăsească Bucureştiul ocupat de nemţi şi să se refugieze cu guvernul la Iaşi. Cu guvernul, dar şi cu regele de origine germană! Citesc şi nu mă dumiresc de ce premierul de atunci şi-a lăsat o parte din familie în mâinile inamicului. Este vorba despre Pia Brătianu, autoarea memoriilor, de sora ei, Sabina Brătianu, de Lia, soţia lui Vintilă Brătianu, ministru de război, de chiar mama lui „Ionel” şi văduva lui I.C. Brătianu, Pia Pleşoianu. Citesc şi, pe măsură ce parcurg paginile, semnul întrebării mă apasă. Pe la jumătatea cărţii aflu şi răpunsul. Unul normal şi vibrant totodată, doveditor de un puternic sentiment al răspunderii omului politic la ceas de primejdie. Brătienii au considerat că este de datoria lor să arate, cum scrie Dinu Zamfirescu, că „şi familia lor suferă alături de oamenii din partea ocupată că n-au fost părăsiţi”.
Vlăstar de Brătieni, înzestrată cu un acut simţ al realităţilor şi ororilor războiului, Pia însăşi remarcă: „Pe zi ce trece simţim mâna de fier a învingătorului mai grea asupra noastră şi, cu cât o simţim mai grea, cu atât se cimentează o solidaritate, o adevărată fraternitate între noi, românii rămaşi sub dominaţie străină, afară bineînţeles de germanofili”. Nu vreau să fac proces de intenţie nimănui, mă întreb doar câţi dintre primii noştri miniştri postrevoluţionari ar fi fost în stare de un asemenea gest sincer şi patriotic, deloc populist? Mă întreb şi sper să nu ni se ofere prilejul să şi aflăm, fiindcă altminteri încă un lucru mă contrariază în carte. La noi, s-a încetăţenit îndeobşte ideea că, la vreme de ocupaţie, ruşii au fost mai răi decât nemţii, chiar şi când ne erau aliaţi. Dincolo de proverbialele „davai ceas, davai palton”, jafurile, asasinatele, violurile, silniciile comise de soldaţii care nu-şi mai respectau superiorii au speriat populaţia.
Culmea este, din ce povesteşte sora Brătienilor în carte, că la fel s-a purtat în timpul ocupaţiei şi armata unei ţări de înaltă civilizaţie, ai cărei soldaţi noi ştiam că au oferit ciocolată copiilor, s-au purtau politicos cu cei din teritoriile cucerite. Pia Alimăneştianu vine cu o serie de fapte care ne schimbă convingerea formată în urma nu doar a unor lecturi, ci şi a celor povestite de martori oculari. Un asemenea martor a fost scriitorul şi avocatul Ion Valjan care, expediat de nemţi la Săveni fiindcă avea gura mare, iată ce notează: „Individual, parcă ne-am putea înţelege cu nemţii. Numai că atunci când sunt în turmă devin furioşi, sălbateci, barbari şi distrug tot ce se află pe faţa pământului”. La rândul său, Sextil Puşcariu nu are, în „Memoriile” sale, vorbe prea frumoase despre „ulanii nemţi” care au călcat Sibiul.
Dar ceea ce şochează cu adevărat nu-i atât comportamentul ocupanţilor, firesc până la un punct şi bazat în permanenţă pe argumentul suprem: „Noi suntem învingătorii”. În virtutea acestui „drept”, trenuri întregi erau trimise în Germania încărcate cu „grâne, vite mari, mici, untură, uleiuri vegetale, unt, păsări tăiate, făină, mălai, bronz, săpun, coloniale, conserve”, ba chiar şi cu sâmburi de prune, pământ fertil, cânepă etc. Şocant, absolut şocant este comportamentul unora dintre alogeni, filogermanii. Ei, colaboraţioniştii, au devenit „uneltele” forţei de ocupaţie, de o aşa manieră încât au ajuns să-i „dezguste” chiar şi pe ocupanţii nemţi, fiindcă „se ploconesc în faţa noastră, a vrăjmaşului”, n-au pic de demnitate. Până şi mitropolitul primat „s-a făcut aliat cu duşmanul ţării, cerând pace separată”, scrie scârbită Pia Brătianu.
Citesc şi nu ştiu de ce îmi vine în minte numele Monicăi Macovei. Cum s-ar purta această bravă româncă, dacă, Doamne fereşte, am fi încercaţi nu doar de un război psihologic şi economic, hibrid, cum se întâmplă azi, ci de unul adevărat? Şi nu doar ea, ci şi mulţi alţii care fac acum jocul corporaţiilor, chiar şi al unor autorităţi europene şi americane mai puţin informate cu ceea ce se întâmplă în ţara noastră. Mai toţi aceia care „nu mai au răbdare ca viaţa de stat şi ordinea socială – cum scria, tot în anii Primului Război Mondial, Sextil Puşcariu – să ajungă încetul cu încetul în făgaşul ei firesc”.
Pe cale de consecinţă, înclin să cred că însemnările Alimăneştencei, editate cu prilejul apropiatului centenar al Primului Război Mondial, sunt cu atât mai valoroase, mai actuale ca mesaj, cu cât, iată, după o sută de ani, ne confruntăm cu sentimente şi resentimente cumva asemănătoare – spaimă, speranţă, iluzii risipite, ură, vrajbă, dezbinare până la ieşirea în stradă – care tulbură corpul social, îl trimit în zona abuzului şi confuziei şi chiar a derutei. Un semnal bun l-a dat totuşi preşedintele Iohannis care a promulgat legea bugetului, apoi a acceptat remanierea guvernului ca să putem profita de roadele unei munci încă paşnice, în ciuda norilor negri ce par să se adune la orizont. Poate că, de această dată, bravii bărbaţi de stat din Europa, din Rusia, din America şi de pretutindeni vor dovedi mai multă înţelepciune şi nimeni nu va mai avea prilejul să trăiască starea de ocupaţie. Asta şi pentru că, vorba lui Napoleon: „În istorie, geografia este cea care comandă”. Când, desigur, nu comandă dictatorii, care, cum bine observa Shakespeare, de regulă, îndeamnă: „Croieşte drum urgiei şi câinii războiului asmute-i”.
Şi ăsta nu este decât tot un presentiment generat de slăbiciunile democraţiei. Care şi la noi este şubredă şi dă voie să se strecoare printre şarpantele ei spaima de război.
Mihai GOLESCU
