Copiii sunt fascinaţi de lumea virtuală. Stau în faţa calculatoarelor sau a telefoanelor mobile şi-şi vorbesc zilnic despre cele mai intime probleme fără să se cunoască între ei. Sentimentele lor se exprimă într-un univers virtual. Aceste univers va cuceri întreaga cultură. Copiii stau în faţa blocului, dar cu câte un telefon mobil în mână, fiecare cu jocul său electronic preferat, uitând, de fapt, că sunt împreună. Ei sunt absenţi, pierduţi în oceanul lumii lor electronice. O lume din care ţâşneşte o infinitate de imagini, foarte ispititoare. Internetul este generat de vaste organisme colective care ţes o adevărată pânză de conexiuni, inexorabil însuşite de cei care se trezesc învăluiţi în plasa lor. Este vorba despre un sistem infernal, un lanţ de vrajă, ce nu poate fi rupt. Iar dacă facem o comparaţie între un computer şi o scrisoare, am constata că o scrisoare este limitată, dar ne face pe noi nelimitaţi. Or, internetul este nelimitat, dar ne face pe noi limitaţi. Iată cum generaţia digitală este constituită din câteva momente sufleteşti, sigure şi definite, cărora utilizatorul le găseşte dincolo de sine, în universul electronic, cu echivalenţe şi ecouri specifice. Lipseşte însă putinţa de a descoperii în semeni ţesătura aceleiaşi sensibilităţi. Generaţia digitală are un plus de inteligenţă faţă de generaţiile anterioare, dar un minus de simţire. Deci, generaţia aceasta este un termen prea artificial pentru a indica necesitatea sufletească a întoarcerii spre sine din cursul destinului colectiv.
Prin urmare, în faţa calculatorului, migrând pe internet, copilul nu mai trăieşte libertatea cărţii. Fantezia îi este anulată, pentru că o primeşte de-a gata, de pe internet. Mintea copilului se deschide şi în ea intră toate plăsmuirile electronice. Nişte plăsmuiri care îl împiedică să dispună de gândurile şi imaginaţia lui şi-l deposedează de ceea ce se cheamă inspiraţie. Iar priza cu insul său lăuntric este una mecanizată şi promptă, mergând până la resorturile inteligenţei şi blocând asociaţiile de idei, deci, blocând gândirea, dar şi afecţiunea. El devine atât de insensibil, încât pierde din empatie. Or, vârsta cea mai generoasă în prietenie naşte nişte indivizii dintre cei mai indiferenţi în viaţa de zi cu zi. Copilul actual nu mai trăieşte senzaţia descoperită când gustă din prima cireaşă. El nu mai simte când vine ploaia sau zăpada. În copilăria lui nu mai e nimic din ceea ce se cheamă natural. Mediul este unul electronic, ca şi sentimentele lui, de altfel. În copilăria de demult, totul era simţit direct, ca şi cum se spărgea crusta ce acoperă lucrurile. Dar astăzi, crusta aceasta nu se mai sparge niciodată, căci între primele senzaţii ale copilului s-a interpus computerul, iar sentimentele lui sunt virtuale.
Prof. Ionela UNGHEANU
