Generaţia mea, a „paşoptistilor” serbează 50 de ani de la absolvirea Liceului „Zinca Golescu”, promoţia 1966. Desigur că Liceul „Nicolae Bălcescu” (acum Colegiul „I.C. Brătianu”) a avut o altă tradiţie şi, cu prilejul acestui eveniment, s-au oferit exponenţi motivaţi care au organizat revederea. Mi-au parvenit informaţii şi fotografii ale foştilor colegi şi am constatat că nostalgia nu cruţă pe nimeni. Din DEX aflu că e vorba despre „sentimentul de tristeţe provocat de dorinţa de a revedea un loc iubit, o persoană apropiată sau de a retrăi un episod din trecut”.
Revederile sunt întâlniri emoţionante, de mari aşteptări, dar adesea bilanţul este frustrant. După 50 de ani de la terminarea liceului, toţi cei prezenţi sunt pensionari, relativ sănătoşi şi se pot lăuda cu ce au realizat. Interesant ar fi să afli dacă se afiliază verbului „a avea” sau „a fi”. Vestea că mulţi dintre foştii colegi nu mai sunt în viaţă cred că este factorul care poate umbri în mod copleşitor orice întrunire dorită a fi veselă. Dacă dispariţia foştilor profesori e acceptată, ei fiind generaţia părinţilor noştri, dispariţia celor cu care doreşti să retrăieşti episodul „şcoală” estompează reuşita unei revederi cu bucurie după 50 de ani. Eu îi port cele mai frumoase amintiri colegei mele de bancă, o fată deosebit de inteligentă şi talentată, modestă şi decentă, care nu mai este printre noi.
Aceste realităţi triste fac şi ele parte din biografia noastră. Cred că statutul celor care au plecat din ţară este special. Am avut privilegiul de a putea păstra sau relua legătura cu prieteni dragi din adolescenţă. Lor le aduc pe această cale mulţumiri pentru tot ce am primit în cei 34 de ani de la plecarea din Piteşti, reuşind chiar să ating performanţa de a scrie, iată, pentru ziarul „Argeşul”. Este dovada că distanţa nu contează atunci când există afinităţi şi sentimente. Revederile noastre sunt momente unice, de neuitat.
Dr. Mariana CLEMENS
