Nimic mai uşor decât a critica un om sau o comunitate umană, nimic mai greu decât a prezenta adevărul, a enunţa judecata dreaptă, bazată pe analiză justă, în toate elementele ei. Or, pentru o asemenea analiză obiectivă trebuie să pleci de la premisa că oamenii sau comunităţile umane resimt întotdeauna consecinţele originii lor. Împrejurările care le-au însoţit naşterea le influenţează tot restul drumului lor istoric. Drept care, românii nu pot fi astăzi altfel decât au fost la începuturile istoriei lor recente. Nu mergem mai jos în istorie, pentru a nu avea surprize şi mai neplăcute. Or, dorinţa mea de a prezenta adevărul despre rudarii din Gămăceşti este însoţită de necesitatea de a merge în satul rudarilor respectivi. Aşa că, după câteva zile de la prezentarea în presă şi la televizor a unor oameni legaţi cu lanţuri şi obligaţi să muncească, am luat drumul Gămăceştilor. Mai ales că am bunul obicei de a călători. Nu cu maşina sau cu trenul, ci pe jos, cu rucsacul în spate. Şi astfel, într-o dimineaţă senină, am văzut drumul despre care ştiam sigur că mă va duce acolo unde se poate vedea mai adânc în sufletul oamenilor. Am văzut acest drum pentru că era unul ce mă ducea şi către propriul suflet.

Prin urmare, am luat-o pe drumuri puţin umblate, departe de marile şosele, ca să cunosc oamenii şi să mă bucur cât mai mult de frumuseţea locurilor prin care aveam să trec. Am mers nu numai prin sate, ci şi peste muscele şi păduri. Deci, am mers la voia întâmplării, păstrând numai direcţia, nu şi eventualele poteci ce-mi apăreau în cale. După o anumită distanţă, înaintea mea, sus în pădure, se desfăcea un muscel printre alte muscele, iar în mijlocul lui, printre livezi, acoperişul unei biserici strălucea în soare. „E Mănăstirea Aninoasa”, mi-a spus un localnic. Odată ieşit din satul Aninoasa, o altă privelişte neaşteptată m-a răpit; era vorba din nou despre muscele, peste tot în jurul meu. Aceste muscele formează regiunea Muscel, care arată ca o grădină măreaţă, întinsă şi împrejmuită de Carpaţii Făgăraşului, de culmea Iezerului, formând zona mai puţin abruptă din partea de sud a Carpaţilor Meridionali, cu izvoare limpezi ce suspină veşnic pe sub cetina verde a brazilor. Un gând mi s-a strecurat în suflet: să merg la sursa acestor izvoare, în locurile de unde ele pornesc, la fel ca bătrânii orientali care se duc în asemenea locuri când simt că li se apropie moartea. Dar am renunţat repede la acest gând.

Am privit din nou spre locurile unde îmi imaginam că pornesc izvoarele şi am văzut munţii înconjuraţi de păduri seculare. În acel moment, am auzit drujbele cum tăiau necontenit din masa lemnoasă. Şi în trecut se exploatau pădurile, dar tăierea lor era făcută după un plan chibzuit care urmărea să nu afecteze în vreun fel echilibrul natural. Despre acest lucru mi-a vorbit nenea Gheorghe, soţul Elisabetei Rizea, care a lucrat o viaţă la exploatarea forestieră de la Brădet; aceasta i-a aparţinut lui Ion Şuţa, care avea o fabrică de cherestea la Domneşti.

Însă fabrica a fost luată cu japca de comunişti, iar pe Şuţa l-au omorât nişte ţigani, aşa cum mi-a povestit Elisabeta Rizea, pe drumul dintre Domneşti şi Câmpulung, când au vrut să-l ducă să-l judece la tribunalul din Câmpulung. M-am gândit că nu degeaba românul e frate cu codrul, în condiţiile în care i-a împărtăşit soarta. Atunci mi-am amintit de vorbele lui Petre Pandrea, că oamenii păstrează în gândire resturi stranii cu rădăcini în secole anterioare. Alături de oamenii cu credinţă în Dumnezeu sălăşluiesc reformatorii, anarhiştii, cei cu spirit agresiv şi propovăduitorii răului, în mijlocul cărora aveam să intru puţin mai târziu, după ce voi fi părăsit acest loc liniştit şi binecuvântat de Dumnezeu.

Cătunul Gămăceşti se vedea în zare şi, în fine, am ajuns acolo. Casele erau înşirate de-a lungul unui drum asfaltat numai pe jumătate. În faţa unei porţi un bătrân stătea pe o bancă. Am intrat în vorbă cu el. Când a aflat că merg pe jos, s-a mirat, pentru că astăzi, credea el, toţi oamenii merg cu maşina. L-am întrebat despre cele prezentate la televizor şi despre adevărul celor care au fost obligaţi să muncească, dar s-a ferit să-mi vorbească direct şi cu sinceritate. Câte ceva am aflat eu, dar voi scrie cu altă ocazie. La despărţire, însă, m-a rugat să-i redactez o scrisoare. Mi-a venit mie rândul să mă mir, în condiţiile în care telefoanele mobile sunt pe toate drumurile. Dar i-am spus că voi scrie ce vrea el. Am scos o foaie de hârtie din geantă şi i-am cerut să-mi spună ce să scriu. Era o scrisoare adresată fratelui său din Ţiţeşti, satul Valea Mănăstirii. Bătrânul a oftat cu amar şi mi-a cerut să scriu: „Vai!”. „Am scris”, i-am spus eu. „Mai scrie o dată: Vai!”. „Am scris”. „Şi încă o dată…”. „Bine”, i-am răspuns. „Dacă e de trei ori «Vai!», ajunge, bag-o în plicul ăsta şi pune-l la poştă, care e puţin mai spre centrul satului”. Mergând cu scrisoarea bătrânului rudar în mână spre centrul satului Gămăceşti, am văzut peste tot numai mizerie şi sărăcie şi mi-a venit şi mie să zic: „Vai!”.

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook