Dintre toate apele curgătoare care coboară pe văile Piteştilor şi se varsă în Argeş, una mai este cunoscută astăzi doar din aduceri-aminte. Spre deosebire de Trivalea, de Dârzul sau Geamăna, pârâul Scoroboaia a dispărut din peisajul urban, iar fostul său drum către râu se ascunde acum pe căi subpământene, apărute după amenajările edilitare. Dacă pârâul nu se mai poate zări cu ochiul liber, în schimb denumirea văii de la care şi-a luat numele se păstrează vie în memoria colectivă, datorită străzii care coboară spre vechea vatră a oraşului.
Greu de urcat…
Într-un plan al Piteştilor de la 1885, strada încă mai apărea cu numele de Scoroboaia, apelativul actual de „strada Dealurilor” fiind o creaţie recentă. Ca o dovadă a amintirii pe care o păstrase, ruta figura, deci, pe această hartă cu numele său străvechi, făcând legătura între două artere care căpătaseră deja denumiri dintre cele mai moderne, precum Exerciţiu sau Egalităţii. După Dicţionarul limbii româneşti din 1939, primul înţeles al substantivului „scoroboaie” este acela de vale adâncă şi îngustă, greu de străbătut. Acelaşi lexicon, care îi stabilea sinonimia cu „corobaie” îi găseşte totuşi şi alte semnificaţii, în unele orizonturi româneşti: dacă într-un ţinut transilvănean precum cel al Turzii zicerea se referă la o stâncă pleşuvă, în schimb pentru meleagurile argeşene sensul cuvântului este unul mult mai adânc: scoroboaia nu este altceva decât o… văgăună. Din sinonimia cu „corobaie” s-a încetăţenit în limba de demult şi adjectivul „coroboios”. Vorbirea populară a reţinut, aşadar, numele dat cândva acestui urcuş piteştean ca pe un hău impus de o geografie anevoioasă. Strania senzaţie pe care o trezeşte rostirea sau auzirea numelui său duce cu gândul la un loc sălbatic, izolat, greu de urcat şi anevoie de coborât; ceva ca o cale mărginaşă, de ocolit, sau ca o văgăună abruptă, de netrecut. Din crevasele acestui pământ se ridica o apă numită după genunea prin care trecea spre a ajunge să se verse liniştită în Argeş. Spre deosebire de acest pârâu, care a dispărut din cotidianul orăşenesc, renumele locului de unde izvora şi-a păstrat mereu prospeţimea. Dacă alăturăm acestui tablou şi fostul cimitir de la poalele locului, peste care s-ar fi ridicat apoi biserica schitului Beştelei, se prefigurează deja o privelişte a sălbăticiei, a unui loc părăsit, însingurat, coroboios: scoroboaia din urcuşul târgului, stavila din drumul către satele de sus…
Biserica „Sfânta Treime”
Situată la începutul acestui urcuş, Biserica „Sfânta Treime”, din veacul al XVII-lea este cunoscută şi sub denumirea de Schitul Beştelei, după numele familiei care l-a construit sau de Biserica de pe Scoroboaia. Lăcaşul de închinăciune rămâne cel mai însemnat reper al locului din zilele noastre. Faptul că aşezământul religios a fost ridicat peste o veche necropolă care se întindea până mai jos, aproape de actualul centru al oraşului dă de gândit cu privire la aspectul lăturalnic pe care l-a avut cu mult timp înainte străbaterea. Ca o întrerupere a drumului, ca o margine greu de răzbit, numirea Scoroboaia a rămas de când lumea piteşteană, fiind la fel de greu de situat în timp ca şi Trivalea. Amândouă sunt semnele unei geografii fabuloase, atemporale ale acestei locuiri. Cel puţin până la momentul când urcuşul va fi fost populat cu oameni şi cu case. La fel cum trei văi din pădure s-au chemat de nu se ştie când Trivalea, tot astfel şi acest loc a rămas ştiut datorită naturii sale aparte. Pentru vieţuitorii de odinioară acesta era un punct culminant în trecerea lor prin Piteşti: cine urca pe suişul Scoroboaiei se învoia la mersul cel mai trudnic.
Legendă
În faţa unei asemenea faime, ar părea firesc ca fascinaţia pentru acest tărâm să fie plină de poveşti demne de o atmosferă fantastică. Dacă fonetica cuvântului ne-ar putea duce cu gândul la numele vreunui personaj malefic care şi-ar fi avut sălaşul aici, singura legendă vehiculată de unii, care nu a fost culeasă şi povestită nicăieri în scris, vorbeşte despre un neam de oameni numiţi „Scoroboii”, care ar fi vieţuit cândva pe aici. Dar, până la urmă, chiar apelativul Scoroboaie îşi e lui însuşi suficient pentru a întreţine taina din jurul lui. Atât prin răsunetul pe care îl trezeşte în conştiinţa celor care îl rostesc, cât şi prin persistenţa sa în timp, această scoborâre spre vatra târgului de odinioară dăinuie ca o piatră trainică la temelia imaginarului piteştean. Scoroboaia şi Trivalea sunt două colţuri de natură în a căror aură se întrevăd porţile către o lume stranie. Amândouă ne apar ca nişte tărâmuri tenebroase, împădurite sau întunecate, ce întrezăresc locul ferit şi ascuns care s-ar fi chemat dintru început Piteşti; dacă numele aşezării „pitite” s-a născut cu adevărat din adâncul codrilor seculari, atunci cuprinderile pomenite zugrăvesc cât se poate de bine înfăţişarea originară a aşezării.
Florin CHIVOCI
