Greu de imaginat cum vom petrece noi Crăciunul împreună cu Covidul. Dar şi mai greu de imaginat este cum vor învăţa copiii noştri carte, sabotaţi în permanenţă de pandemie. Iar şcoală trebuie să facem şi-n pandemie, fiindcă educaţia şi instrucţia sunt cele care asigură viitorul naţiei. Gradul de saturaţie socială este generat şi de continua decădere a respectului pentru şcoală, pentru competenţe, pentru instituţia prestigiului.

Adevărul este că ne-am obişnuit cu un anume tip de şcoală. De la făcutul bastonaşelor pe caiet, cu învăţătoarea conducându-ţi mâna să se deprindă cu mişcarea scrisului, până la desfăşurarea, harnică altminteri, în aule, a cursurilor universitare. Altfel spus, ne-am obişnuit cu un anume univers psihologic susţinut de dascălul care este mereu lângă noi. Când vorbim, când scriem, când învăţăm să formulăm idei. Idei cu care mergem mai departe în viaţă, având ca model un învăţător, un tip de judecată, de gândire. 

Şi uite că, dintr-o dată, toate astea sar în aer, ne bulversează, ne zăpăcesc. Mai abitir ca reforma şcolii, fluturată de cei 15 sau mai mulţi miniştri ai învăţământului. De la o zi la alta, apar lucruri noi, situaţii noi. În drumul spre şcoală, în curtea şcolii, pe culoare, în clasă. Îmi povestea cineva că băiatul lui a suportat o vreme masca, în clasă, dar la un moment dat i s-a părut că nu mai poate respira, a băgat capul sub bancă şi s-a degajat de ea. După care, venind acasă, le-a spus părinţilor la masă că e greu de respirat la şcoala asta, n-ar putea să meargă la alta? Ce ar fi putut să răspundă părinţii altceva decât că şi la altă şcoală va fi la fel de greu de respirat. Că şi aici s-au pus separatoare din plastic, că masca protectoare trebuie purtată, că trebuie respectată distanţa faţă de celălalt coleg nu doar în bancă, ci şi în recreaţie, la joacă, pe drumul spre casă. Teoretic pare simplu, dar practic este infernal, cum infernal este pentru şcoală, pentru autorităţi asigurarea tuturor celor necesare pentru învăţământul on-line. Altfel spus, banii necesari. Pe care societatea nu i-a asigurat niciodată şcolii. Acei 6% din PIB, strict necesari, care ar fi trebuit asiguraţi într-o proporţie de 12%, dacă chiar vrem să educăm şi să instruim temeinic această naţie. Altminteri, am tot bulibăşit-o, cum titram zilele trecute chiar pe prima pagină a ziarului.

La urma urmei, asta-i chestiunea fundamentală a şcolii – asigurarea resurselor financiare necesare pentru baza materială, pentru salariile corpului didactic, iar acum şi pentru dotările şi modificările impuse de Covid. Situaţia sanitară reclamă o regândire a paşilor fireşti în viaţă. Prin şcoală! Atenţie, nu-i vorba de sărbătorirea Crăciunului, pentru care vom arunca acolo nişte bani, să ne simţim bine, ci de continuarea construirii fundamentului naţiei noastre. Aflată în ajun de alegeri şi, totodată, într-o tensiune socială care ar deregla şi o economie stabilă, darămite una căreia-i fuge pământul de sub picioare. Nu vedeţi câte răutăţi ale subsolului social au ieşit la suprafaţă? Prin urmare, dacă tot vă vedem şi vă auzim vorbind la televizor că veţi face şi veţi drege ‒ ca la alegeri, adică poduri, şosele, reţele de apă şi canalizare ‒ dorim să vă percepem ca oameni politici care lucrează şi pentru şcoală. Mai ales pentru şcoală. Că educaţia costă şi bani. Dar asta se face cu prevederi bugetare şi decizii locale, cu inteligenţă şi eficienţă, cu creativitate, nu cu propagandă. Că tot propaganda a dus şcoala de râpă. Atâta şcoală cât a fost ea de bună, la noi. Şi a fost!

Distribuie pe Facebook

Mihai Golescu

See Full Bio