Scântei pe o nicovală magică – Ziarul Argeşul

Hohotul ciocanului răsună peste dealuri şi văi, până departe. Pe măsură ce ne apropiem se aude tot mai bine. Dar nu ritmic, ci la intervale cerute de modelarea într-un anume fel a fierului pe nicovală. Imaginaţia mea o ia razna şi parcă mă văd în atelierul subteran al lui Hefaistos, cu un foc şi nişte foale uriaşe. Uriaş este şi meşterul care saltă până la cer ciocanul, ca să-l avânte pe o nicoavală din care ţâşnesc jerbe de scântei năucitoare.

Ajuns la atelierul fierarului din Cicăneşti, cu imaginaţia aprinsă, rămân puţin dezamăgit. Meşterul pe care mi l-a lăudat atâta vecinul meu din Verneşti, Octavian, nu-i nici falnic, nici prea vorbăreţ. Se uită la sculele aduse de noi, după care lasă deoparte bucata de fier înroşit şi le cântăreşte din ochi. Se vede bine că nu dă doi bani pe ele. Ce vrem să ne facă? Păi, îndrăznim noi, câte un topor şi câte o bardă. „Se face, zice, dar să nu-mi cereţi repede, că am nişte comezi de la oşeni.”

Ce caută oşenii la Cicăneşti? – nu mă abţin să-l întreb. „N-au venit ei până aici, dar mi-au comandat prin omenii noştri care lucrează acolo, la pădure. Asta, după ce au văzut la ei topoarele de spart lemne făcute de mine.” Mă gândesc că trebuie să fie ceva de capul meşterului, dacă i s-a dus vestea aşa de departe. Mă uit în jur. Scule şi iar scule, unele cunoscute, altele mai puţin. Ciocane, nicovale, fierăstraie, tesle, dălţi, pile, rindele, cleşti, drugi de fier, butuci, cozi de topor şi câte altele. Pe care pune mâna, cât stăm noi cu el la vorbă, parcă joacă în mâna lui. Pur şi simplu, parcă n-au nicio greutate, sunt bolnave de… levitaţie. Dansează prin aer, fac piruete, şpagaturi, lovesc şi se retrag pentru o nouă izbitură. Este atâta intimitate între meşter şi sculele sale că eu, unul, mă simt aici în plus.

Văzându-ne stânjeniţi, Ion Floarea se îndură să răspundă la o întrebare a mea pusă mai devreme. N-a făcut cine ştie ce şcoală, dar i-a plăcut meseria asta. De fapt, i-a plăcut, când era copil, să păzească oile, să fie cioban. Aşa a şi scăpat de şcoală. Când a rămas corigent la şase materii – ne povesteşte hâtru – „tata a discutat cu profesorii şi toţi i-au promis că o să-l treacă clasa. Doar cel de română, Gică Ungureanu, cunoscut azi în tot judeţul pentru ciudata lui atitudine politică, nu i-a dat notă de trecere. Când i-a cerut socoteală, că erau prieteni, profesorul de română i-a spus că nu el l-a lăsat corigent, ci elevul Ion Floarea n-a vrut pur şi simplu să fie trecut clasa. El vrea să vadă ceva făcut cu mâna lui”.

În fine, văd şi eu pe cineva care se laudă că n-a vrut la şcoală, ci la meserie. O meserie pe care, după ce am văzut sculele făcute pentru noi, îmi este limpede că omul o stăpâneşte bine, cum se spune, o mănâncă pe pâine. Îi place al naibii ce face. Şi face cu bucurie. Din nicovală, când loveşte cu ciocanul, sar scântei de bucurie. Cel puţin aşa mi se pare mie. Când pune mâna pe lemn, se întâmplă la fel. Nu e Brâncuşi, dar gesturile şi tehnica sa vădesc fără îndoială o îndemânare vecină cu arta.

Le are în sânge, vin de undeva din adâncurile vremii, de la străbunii săi care, la poale de munte şi de pădure, n-aveau cum să nu înveţe să stăpânească arta modelării lemnului şi a fierului. În monografia comunei Cicăneşti, Spiridon Cristocea aminteşte de un atelier de sticlărie, care poate să fi fost doar de olărit, dar oricum ceva meşteşuguri au dăinuit în aşezarea de sub poalele Tămaşului. Şi, iată, au făcut pui.

Întrebarea care nu mă lasă în pace – de când l-am cunoscut pe meşterul în fier şi-n lemn Ion Floarea şi de când am văzut că, la două licee din Argeş, nici măcar un elev n-a luat bacalaureatul – este de ce chinuim copiii ăştia? Dacă nu au drag de carte, dar sunt excepţional înzestraţi, cu vocaţie profesională, de ce nu-i dăm să înveţe meserie? Meşterul din Cicăneşti, aşa cum a învăţat el pe cont propriu meseria, este cea mai bună dovadă că nu toţi copiii trebuie şcoliţi să devină ingineri, doctori, dascăli, savanţi, academicieni. Viaţa, aşa cum se desfăşoară ea azi, ne arată că avem mare nevoie şi de meseriaşi. Cât de mult am greşit – nu noi, ci cei din Ministerul Educaţiei şi Învăţământului reformând şcoala – când am procedat la diminuarea învăţământului profesional. Să mă scuze miniştrii care au făcut treaba asta, dar n-au avut glagorie, au fost nişte tâmpiţi! Să nu fi ştiut niciunul că, reformând, din organizare plus reorganizare rezultă dezorganizare? De mai bine de zece ani se chinuie, de pildă, să diferenţieze bacul (una să-i ceri la examen elevului care a făcut un liceu tehnologic şi alta elevului de la cel teoretic), dar n-au făcut-o! Iar rezultatul este că, de la bac, unii elevii par să ajungă la… balamuc. De 30 de ani smotocesc învăţământul românesc, încercând să copieze sistemul occidental, după ce au dat chix cu cel sovietic. De Spiru Haret n-or fi auzit? Că despre părerea lui Ion Floarea despre şcoală n-au auzit sigur, dar ţin eu să le spun acum.

Stimaţi domni mai mari peste şcoala noastră, haideţi să reparăm consecinţele negative ale relei orientări profesionale! Daţi o fugă până la Cicăneşti – a pus primarul de aici şi asfalt, nu mai daţi în noroi! – să vedeţi cum în comuna asta argeşeană convieţuiesc bine un meseriaş, care-şi iubeşte pătimaş meseria, cu un academician (Gheorghe Păun) care iubeşte la fel de pătimaş ştiinţa. Amândoi, când îşi fac treaba, din bucata de fier şi din bucata de ştiinţă sar scântei. De bucurie. La propriu şi la figurat. Bătute pe o nicovală magică.