Pentru cei mai mulţi, satul înseamnă tradiţiile şi portul românesc, serbările populare, cu hore, sârbe, folclor, cumetrii etc. Mai înseamnă curţile cu atelaje, animale şi păsări, care asigură traiul zilnic al familiei. Puţini mai ştiu că toate acestea necesită muncă, zi lumină, în funcţie de sezonul lucrărilor agricole. În zilele noastre, satul tipic a pierdut din putere, prin plecarea celor tineri la şcoli înalte, la muncă în străinătate ori unde i-au dus interesele. În sate, forţa de muncă actuală este alcătuită din bătrâni, care trăiesc după puterile şi înţelegerea lor, a schimbărilor majore din societate. Viaţa celor rămaşi să ducă satul mai departe se rezumă la strictul necesar existenţei lor, respectiv o vacă, un cal cu un atelaj, câteva păsări şi… ruga la Dumnezeu ca să aibă recoltă bună, în anul respectiv. Fără nicio perspectivă privind viitorul. Realitatea ne copleşeşte, dealurile ori luncile sunt pârloagă, cu fâneţe necosite, pomi neîngrijiţi etc. Efectiv, nu mai are cine să se ocupe. Ici şi colo au apărut case noi, tip vilă, semne că cineva îşi aduce aminte de unde a plecat. Doar atât. Ce să mai vorbim despre revitalizarea satului românesc?!

Minimul de confort este redus la apa care vine prin conducta trasă în sat cu bani europeni, de către primărie. Drumurile sunt, în majoritatea cazurilor, aceleaşi. Trebuie amintit, totuşi, internetul şi cablul, prin care locuitorii sunt ţinuţi la curent cu politica şi cu ce se mai întâmplă în ţară şi în lume. Ar mai fi de semnalat că, la biserică, duminicile şi zilele de sărbătoare reprezintă „supape” de evadare şi de îmbogăţire a sufletului avid de cunoaştere a drumului spre izbăvire.

Se constată că numărul copiilor şcolari, care ar reprezenta viitorul satului, este în accentuată scădere. În aceste condiţii, cum se poate revitaliza satul, cu cine, cu ce, de unde trebuie pornit? Soluţii universale nu există, iar implicarea consiliilor locale (reprezentanţi ai partidelor şi nu ai comunităţii) lasă de dorit. Cred că în fiecare comunitate trebuie identificat potenţialul real de revigorare (la nivelul fiecărei familii, gospodării) şi însumat apoi, după specific, într-un proiect etapizat, în funcţie de posibilităţi financiare şi umane. Un rol însemnat în domeniul agricol l-ar avea camerele agricole, la nivelul fiecărei comune, cele care, prin specialişti, trebuie să facă programe de dezvoltare a culturilor (sortimental şi tehnologic), să îndrume cultivatorii şi fermierii.

La nivel urbanistic, să se păstreze patrimoniul de case vechi, moştenite, să se identifice şi să fie trecute într-un registru local, să se acorde sprijin pentru conservarea lor (ca în Transilvania, la Viscri şi Saschiz). Nu sunt lucruri noi, dar cei care ar trebui să se implice în realizarea lor nu o fac sau au alte priorităţi. Aşa că satul românesc actual este al tuturor şi al nimănui!

Fiecare îşi închipuie satul modern aşa cum vrea, ori cum l-a văzut la TV, în documentare. Ne comparăm, tot timpul, cu ce vedem afară, în ţările din vestul Europei. Vedem că acolo tehnica domină satul, tradiţiile sunt mai puţine şi se încearcă reconsiderarea lor. În toate împrejurările se vorbeşte despre identitate naţională.

În străinătate, în agricultură, formele asociative au ca obiect principal valorificarea producţiei, în timp ce exploatarea terenului se face individual ori pe familii. Se cumpără ori se arendează terenuri, în funcţie de puterea financiară a proprietarilor. Aceste tendinţe se întâlnesc şi la noi în zonele de câmpie, cu suprafeţe mari agricole. În zonele colinare, sitiuaţia este alta, parcelările masive şi numărul mare de proprietari cer alte soluţii.

În concluzie, revitalizarea satului românesc presupune acţiuni complexe, concrete, susţinute prin proiecte la nivelul fiecărei comunităţi, după specificul ei, cu bani şi răbdare, după programe bine gândite. Implicarea primăriilor, a consiliilor locale şi a specialiştilor e hotărâtoare. Proiecţiiile trebuie făcute pe o perioadă de 15-20 de ani.

Dr. ing. N. BRANIŞTE

Distribuie pe Facebook

Argeşul

See Full Bio