Privit de pe culmea dealului, nici nu se vede bine din iarbă. Stă ascuns pe o coastă, marcat de pomi și acoperișuri de țiglă roșie, cea mai multă probabil de Jimbolia. De fapt, nici n-au prea mai rămas multe case, unele au fost părăsite și se dărâmă văzând cu ochii, altele mai adăpostesc câte un bătrân, aninat de o poartă sau de o bancă.
Trist, teribil de trist. Și cu toate astea mi-am dorit mult să ajung la Blaj. Poartă un nume istoric, rezonând cu unirea, dar încă mai păstrez pe retină imaginea unui flăcău, urcând cu motoreta pe drumul Verneștiului până aproape în capul satului. Trecea des pe la poarta mea și asta m-a făcut să-l întreb de unde vine aici. „De la Blaj” – mi-a răspuns scurt. „Nu-i e greu, cu motoreta, la deal” – l-am întrebat și mi-a răspuns: „Păi să vedeți cum e la noi, la Blaj.”
Și-am văzut duminică, după ce am defrișat cu Mitshubish-ul antic haturi de iarbă și de mărăcini, păzite ici – colo de „văcarul electric”, adică de o sârmă pe care circulă curent și pișcă vacile, dacă-l ating. Mi-am dorit să ajung aici, unde părinții mei aveau câteva prăjini de teren. Frasinul, că așa se chema locul din apropierea Blajului, era departe de casă, undeva între Bârsești, Tigveni, Valea Danului și Curtea de Argeș, iar pentru mine a rămas o enigmă de dezlegat. I-am dat curs duminică, iar impresia va rămâne de neșters. Așa am „văzut”, nu atât cum arată un sat din trecut, ci unul care se grăbește spre viitor, pustiit de oameni. Sigur, unul dintre multe altele din care oamenii s-au strămutat geografic, dar nu și sufletește.
Ce frumos vorbea regimul trecut despre apropierea satului de oraș, despre urbanizare, despre colectivizare și desființarea haturilor, chimizare, transformarea socialistă a agriculturii! Bla, bla, bla! Aici, la Blaj, nu s-a reușit nici măcar să se facă o întovărășire, deși e un pământ foarte bun pentru pomicultură. Cumva, mai într-o parte, o întovărășire s-ar fi făcut ea, cândva, dar pomii, nelucrați, s-au sălbăticit, ca și iarba, rămasă în multe locuri, necosită. Pe nea Nicu, cumnatul celui cu motoreta de altădată, nu l-a răbdat inima și, deși este demult orășean, vine săptămânal aici să îngrijească de casă, de grădină, de livadă. Dar îl biruie și pe el, ca mai pe toți, năvala naturii care izbucnește în fiecare primăvară năpraznic, cotropind cu verde mai tot ce se vede.
Din pământ țâșnesc năvalnic ierburi de toate neamurile, curpeni, rugi, carpeni, aluni, nuci, tufani, până și duzi, albi și negri, într-o avalanșă de neoprit. Atacul se repetă aidoma și-ntr-un petec de pădure, suharele au căzut cu duiumul (crengi uscate), dar nu prea le mai adună nimeni. Cine să adune suharele, cine să cosească fânul, cine să mai grijească de drumuri, că oamenii s-au risipit care încotro. Nea Nicu a găsit o nevastă de ispravă aici la Blaj, unde se întoarce săptămânal să mai sape la grădină, să mai pună o roșie, să mai aibă grijă și de o vecină bătrână, fugită de vreo două luni de la oraș.
Satul este o poveste unde lucrurile au un chip, o poveste pe care o caut și eu. Paradoxal, satul se pustiește, cu școală cu tot, dar, paradoxal, cu ani în urmă primarul a introdus apa aici. Mă spăl pe față răcorindu-mă la șuvoiul din curte și nu-mi vine să cred ochilor. Îmi aduc aminte că am citit undeva că Marx lăuda burghezia că a smuls țăranul din „prostia satului”, dar totodată comunismul a distrus fruntașii satului și a promovat drojdia umană. Activiști cu haină de piele și nici patru clase primare. Cei harnici, ca și altădată, nu s-au exilat afară sau în disperare, ci se întorc să mai trebăluiască prin ogradă, prin grădină, prin livadă. Hrana se produce acum mai mult la scară industrială, dar ce bună e leguma sau fructul crescut sub ochii tăi! Poate că ar fi o soluție agricultura ecologică, dar deocamdată este destul de firavă ca să reușească să rezolve proletarizarea țăranului, înstrăinarea lui de pământul și de locul unde a văzut lumina zilei. Unii, simțind tensiunea dintre trup și suflet, se întorc la origini, dar nu mai e ce-a fost odată. Acum, de pe ușa beciului unei case părăsite, țâșnește speriată o căprioară. Mă uit mirat la ea, se uită o clipă și ea la mine, după care o zbughește prin iarbă în căutarea unui loc unde să nu fie tulburată.
Locul nostru unde o mai fi? De netulburat!
