Mi-am început viaţa în comunism şi am crezut că voi muri tot în comunism. Iar forma pe care mi-am trăit istoria a fost „realitatea imediată”, pentru că nu am avut şansa s-o trăiesc în ceea ce înseamnă ea cu adevărat. Încă de când am devenit responsabil faţă de propria persoană, aşadar, am fost preocupat să-mi rezolv problemele zilnice, cele legate de hrană, îmbrăcăminte, adăpost etc. În perioada aceea astfel de probleme erau cele mai stringente. Omul a fost asimilat întru totul coordonatelor sale materiale şi redus la automatismele declanşate de groaza foamei şi de teroare. Educaţia pe care am primit-o m-a făcut să cred că omul este ceea ce mănâncă şi nimic altceva. Drept care, nu mi-a fost dat să trăiesc libertatea presupusă de istoria adevărată, fiind mereu preocupat de problemele cotidiene.

Însă, în acelaşi timp, am fost pasionat de filosofia lui Lucian Blaga. Iată de ce vara asta am tras o fugă până în satul său natal, Lancrăm, judeţul Sibiu. Am vrut să cunosc acest sat, dar şi oraşul şcolii sale primare, Sebeşul. Lancrămul este cuprins între un mic afluent al râului Mureş şi Alba-Iulia. Ajuns în curtea casei sale părinteşti, aveam în faţa mea „spaţiul ondulatoriu”, format din dealuri şi văi, presărate cu case româneşti şi cu odăi şi stâne ale ciobanilor la mari distanţe unele de altele. Pe alocuri, se vedeau copaci verzi, prinşi parcă într-un buchet, la umbra cărora se odihneau vitele sătule, păzite de nişte bărbaţi cu picioarele subţiri şi de femeile lor, cu fustele multicolore şi lungi până la călcâie. Toţi aflaţi într-o grabă inactivă de amiază.

La ceasul acela al zilei, oamenii şi animalele nu mai erau implicaţi în nimic. Mergeam pe drumuri puţin umblate, departe de marile şosele, ca să cunosc oameni şi să mă bucur cât mai mult de frumuseţea acestor meleaguri. Legătura între sate este făcută de nişte drumuri prăfuite şi mărginite de case mari din cărămidă şi învelite cu ţiglă de Jimbolia. Casele nu sunt compuse, ci repetate. Arhitectura lor se reduce la o geometrie simplă de triunghiuri şi dreptunghiuri. O arhitectură specifică construcţiilor transilvănene şi din care se desprinde stilul românesc. Pe alocuri, la cap de sat, mă întâmpina şi câte un peisaj inform despre care mă întrebam dacă nu cumva e un câmp vechi de bătălie, ale cărui ruine se întrezăreau la intervale mici prin vegetaţie. Dar nu era un astfel de câmp, ci ruinele fostelor case locuite cândva de saşi, iar noii locatari le-au adus la condiţia cortului. Am trecut prin sate întregi părăsite de saşi, dar populate acum de romi. Satele părăsite îşi păstrează condiţia de abandon, împrejmuite cu taluzuri verzi, sparte la ţărmul vremii.

Acesta este peisajul actual, ce a format cândva „spaţiul mioritic” al lui Lucian Blaga. Văi şi dealuri îngălbenite de soarele verii, sate fantomatice, păduri schilodite de vreme şi de om, cu marginea metafizică de un verde palid, ce formează nemiloasa barieră care trece dincolo de puterea de înţelegere a omului, fiind cenzurat, în încercarea sa, de Marele Anonim. Sate şi locuri ce se derulează în faţa ochilor mei ca într-un film, cu neînchipuit de bogate culori şi forme, în continuă alternare. Satele acestea par acum un talmeş-balmeş de adăposturi umane, aglomerate la întâmplare. Noii locuitori duc o existenţă ce pare fără rost. Mor şi se nasc în valuri neîncetate, mai mult sau mai puţin aceeaşi, într-o monotonie de viaţă repetată la nesfârşit. Mulţi dintre ei au plecat la muncă în străinătate, îndeosebi în Austria şi Germania. Au plecat mai ales femeile, lăsându-şi copiii cu bunicii, pentru că, înainte de a pleca, au divorţat de soţii lor, care şi aceştia au plecat în ţări străine, dar în altele, nu în acelea în care au plecat fostele lor soţii. Cei care nu au îndrăznit să plece în această aventură au rămas acasă, singuri şi izolaţi de restul lumii, ducând o viaţă de oameni abandonaţi.

În vara aceasta, aşadar, m-am aflat lângă astfel de oameni ce păreau definitiv uitaţi de cei care le-au fost cândva apropiaţi. Totul este impersonal. Istoria nu are sens aici, unde viaţa este prinsă de un trecut anistoric. Au fost modernizate oraşe, s-au construit drumuri şi poduri, dar oamenii parcă trăiesc tot în vremuri trecute. Alături de aceşti oameni poţi să umbli în nopţile târzii pe străzile umbroase şi să te opreşti pe la cârciumi ieftine, unde să te cinsteşti până spre dimineaţă. Şi astfel, vei constata că sufletele lor se dăruiesc cu o pasiune pururi tânără. Drept care, psihologia este suficientă pentru a-i descrie pe toţi aceşti clienţi ai unei cârciumi de mâna a treia, aflată undeva la periferia oraşului Alba-Iulia. Ei oferă ascunzişuri nepătrunse încă până acum de ochii iscoditori ai observatorului. Este vorba de nişte ascunzişuri înţelese drept amănunte sufleteşti care sunt abia bănuite şi totuşi uimitor de surprinzătoare în revelarea lor. Dinspre astfel de oameni vin ecouri imprecise, care se întrepătrund vag, în infinite jocuri ca undele într-o fântână, în care razele soarelui nu au pătruns şi nu vor pătrunde vreodată în adânc. Şi mai vin doinele lor, alături de metaforele lui Blaga.

Scriu şi… plâng! În satul cu sunete de lacrimă. Al poetului şi filozofului nostru Blaga.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio