Nu cred în vrăjelile politice de conjunctură potrivit cărora peneliştii se aliază cu pesediştii pentru a revizui Constituţia. Sau pentru a schimba structura politico-administrativă din România, care nu mai corespunde evoluţiei dinamice a ţării şi a lumii. Sau pentru a trece la impozitarea marilor averi. De fapt, nu cred într-o astfel de alianţă a unor partide care, până mai ieri, s-au duşmănit de moarte.
Sunt de acord că pentru rezolvarea marilor probleme prin care trece ţara – cum sunt şi cele mai sus menţionate, dar şi altele, cum este criza în sănătate – e nevoie de o majoritate politică puternică, de un guvern stabil, or „aiasta nu se poate” dacă la partidele ce vor acum să-şi dea mâna nu primează interesul naţional. Ceea ce e greu de crezut având în vedere ce se întâmplă de 30 de ani încoace.
Vasăzică, PNL vrea să se alieze cu PSD – sau, mă rog, are sarcina asta de la preşedintele Iohannis – deşi principalul lor slogan a fost anti „Ciuma roşie”. PSD, la rându-i, caută alianţa cu liberalii – sau are directiva trasată în acest fel – deşi a fost tot timpul „în gură” cu Guvernul Câţu sau cu „dezastrul” provocat de Dreapta politică. Şi-acum ce fac aceste partide: ling unde au scuipat? Nu ştiu, dar, aparent, se străduiesc…
Ca să nu mai vorbim că, pe plan local, o astfel de alianţă e văzută ca o nouă şansă de împărţire a ciolanului. Că aşa e-n tenis, nu? PSD, dacă vine la guvernare alături de PNL, o să ceară (şi o să ocupe) posturi, ba pe la Prefectură, ba pe la o serie de instituţii „legate” de Executiv, că aşa e algoritmul. Iar liberalii, hm, tocmai ce erau ocupaţi să se elimine între ei în teritoriu, de când „aripa Orban” a căzut în dizgraţie. Deci, probleme mari, după cum se vede, aşa că, la naiba, interesul naţional rămâne mic copil pe lângă interesul local.
Rămâne un moft, ar fi spus Caragiale. De fapt, nenea Iancu a descris foarte sugestiv modul în care două partide, „două mari armate”, se rânduiesc la guvernare, de sus până jos, în administraţie, până la funcţionarii mărunţi: „Una stă la putere şi se hrăneşte; alta aşteaptă flămândă în opoziţie”. La schimbarea guvernului, „flămânzii trec la masă, sătuii – la penitenţă”. Se înţelege că, în asemenea condiţii, slujbaşii, mereu într-o stare de provizorat, fac afaceri, înşală, jupoaie. România vremii sale „e patria bacşişului şi a hatârului” (Ion Roman – „Caragiale”).
România vremii noastre e patria cui? Acelaşi ilustru dramaturg spunea: „Oligarhia asta semicultă sau, în cel mai bun caz, fals-cultă, pe cât de incapabilă de producție utilă ori de gândire, pe atât de lacomă la câștiguri și onoruri, își arogă puterea întreagă a Statului”. Cam aici ne aflăm şi azi.
