Greu de uitat ce mi s-a întâmplat într-o gardă, în urmă cu câţiva ani. Am fost chemat cu înfrigurare în serviciul de primiri urgenţe. Cum mi-era obiceiul, în două minute mă aflam în faţa unei mari urgenţe medicale: o stare de rău astmatic.
Pacientul era de etnie romă, bulibaşă într-o comună de lângă Curtea de Argeş. Starea lui era gravissimă, se învineţise cu totul, avea o transpiraţie abundentă, o suflare precipitată şi superficială, mare lipsă de ventilaţie pulmonară şi era confuz – spre stupoare. La etnia lor, astfel de cazuri sunt însoţite de un alai numărând treizeci-patruzeci „de-ai lor”, greu de împiedicat să fie în apropierea celui aflat în suferinţă. Am admis, pe un ton categoric, poate excesiv de autoritar, un singur însoţitor, pe un fiu al bulibaşei, de vreo patruzeci de ani vârstă (cu mustaţă şi burtică cu tot).
Era trecut de miezul nopţii şi restul grupului a rămas între doi arbuşti din faţa spitalului; printre ei se aflau şi trei-patru puradei în braţele mamelor.
Nu aveam obiceiul de a duce astfel de cazuri în secţia ATI a spitalului. Îi asistam ore în şir, nedespărţindu-mă de ei, cu terapie de urgenţă administrată în perfuzie la ambele membre superioare, ajutat de sursa de oxigen din peretele salonului, până la ieşirea din criză. După scurgerea a treizeci-patruzeci de minute, suferindul nu dădea semne vădite de ameliorare. „Ce facem, domnu’ doctor, moare tata!”, a spus tânărul fiu, uşor agitat. „Bă, stai cuminte în banca ta şi ai răbdare, altfel deschid geamul şi te paraşutez la puradeii de jos!” – zis-am eu apăsat, deşi eram oarecum îngrijorat. Brunetul s-a liniştit. De regulă, ei dacă sunt singuri şi neînarmaţi, nu sar la bătaie. Ştiam asta din cartierul piteştean unde am copilărit.
Mi-am continuat treaba, ajutat de două asistente destoinice şi, după alte douăzeci-treizeci de minute, aflându-mă în dreapta pacientului, în timp ce-i ascultam inima şi toracele, am fost surprins de o mişcare bruscă a bulibaşei. Mi-a apucat mâna stângă şi a dus-o cu viteză către buzele-i vineţii, reuşind ceea ce niciun alt pacient n-a izbutit vreodată: să-mi sărute mâna, la propriu. Era semnul că-şi revenise în simţiri şi conştientiza că eu îl ajutam să trăiască.
M-am blocat cu totul, cuprins de o plăcută toropeală, mi-am şters sudoarea de pe frunte şi l-am privit cu recunoştinţă. M-am abandonat pe un scaun şi am răsuflat uşurat. Băiatul suferindului a dat năvală în coridor şi s-a grăbit să-şi anunţe ceata că bulibaşa lor trăieşte, că şi-a revenit în simţiri.
Amintirile mele sunt plăcut năpădite de astfel de întâmplări, prin spitalele pe unde mi-am dus veacul şi se constituie în conturile bancare ale sufletului meu. Sunt un om bogat…
Autor: Dr. Tiberiu Stănescu
