Astăzi este Izvorul Tămăduirii, un praznic închinat Maicii Domnului, menit să arate rolul Fecioarei Maria în lucrarea mântuirii oamenilor. În Argeş există câteva izvoare cu puteri vindecătoare, ce au consacrat prestigiul Vinerii Luminate.
Gust dumnezeiesc De Izvorul Tămăduirii, pelerini de pretutindeni poposesc la Mănăstirea Robaia din Muşăteşti, pentru a bea din apa cristalină, rece şi cu gust dumnezeiesc. Se spune că, pe vremea lui Ceauşescu, la acest izvor au fost aduse două gemene care sufereau de o boală de oase. Fetele au fost înconjurate de dragoste părintească şi au primit aceeaşi educaţie, numai că una o luase pe calea bisericii, iar cealaltă nu credea în ruptul capului în puterea dumnezeiască. Ei bine, doar fata credincioasă s-a vindecat în câteva luni, după ce a băut din izvorul tămăduitor, sora ei rămânând bolnavă.
Biserica Izvoarelor de Leac Un cunoscut loc de pelerinaj este şi Biserica Izvoarelor de Leac, aflată într-o pădure din Merişani, pe dealul numit Valea Radului. Acest spaţiu, binecuvântat cu cele şapte izvoare tămăduitoare, ştiut din moşi-strămoşi, a fost loc tainic de rugăciune, meditaţie şi tămăduire pentru înaintaşii noştri. Vindecarea unor boli de piele, paralizie, boli digestive şi cancer a făcut ca oamenii care au beneficiat să-i mulţumească Bunului Dumnezeu, ridicând acest
Sfânt Altar de închinare. Se spune că, odinioară, voievodul Mircea cel Bătrân a otrăvit apele din împrejurimi şi s-a retras la aceste izvoare din Merişani, ale căror ape i-au întărit pe oştenii săi, putând astfel birui oastea lui Baiazid. Aici şi-au găsit alinarea şi alţi domnitori, precum Vlad Tepeş şi Mihnea Turcitul. Legende locale amintesc de orbi care şi-au recăpătat vederea după ce au postit, s-au rugat şi s-au spălat pe ochi cu apa miraculoasă a izvoarelor de leac. În această zonă, credincioşii păstrează regula tăcerii, pe o rază de un kilometru.
Legenda icoanei de la Glavacioc Mănăstirea Glavacioc, din comuna Ștefan cel Mare, este una dintre mănăstirile ortodoxe cele mai vechi din țară. Despre icoana Maicii Domnului de la Glavacioc se spune că a fost găsită în urmă cu mai bine de 600 de ani de un cioban, într-un lemn de corn, pe locul unde este ridicată mănăstirea. Deși a luat-o acasă, a doua zi dimineața icoana dispăruse, ulterior găsind-o în locul unde o descoperise cu o zi înainte. Vestea despre icoana Maicii Domnului s-a răspândit destul de repede, astfel că într-o bună zi în aceste locuri au ajuns oamenii domnitorului, care au luat icoana și au dus-o la Curtea de Argeș, însă și de acolo a dispărut, ulterior fiind găsită în același loc unde apăruse prima dată. Aflând despre toate aceste minuni, domnitorul a poruncit ca în locul unde a fost găsită icoana să fie construită o mănăstire.
Prima atestare documentară a Mănăstirii Glavacioc datează din anul 1441, când Vlad Dracul întărește proprietatea mănăstirii asupra unui sat dăruit de banul Radu. Se crede că ansamblul monahal de la Glavacioc a fost grav avariat, dacă nu chiar dărâmat în întregime, de otomani, în anul 1462. După aceea, nepotul domnitorului Mircea cel Bătrân, anume Vlad al IV-lea Călugărul a rectitorit mănăstirea din temelie. Astfel, pe locul bisericii vechi din lemn, evlaviosul Vlad ridică o biserică din zid, iar mănăstirii îi închină mai multe sate și moșii. Folosind mănăstirea ca și reședință domnească, după trecerea lui la cele veșnice, în toamna anului 1495, Vlad Călugărul este înmormântat în ctitoria sa. Această mănăstire este amintită în hrisoave și acte domnești semnate de Sfântul Neagoe Basarab (30 iulie 1512), Mihnea al II-lea Turcitul (8 ianuarie 1580) și de Matei Basarab (14 aprilie 1643, 27 octombrie 1645). Dintre aceștia, Mihnea Turcitul zidește corpul de chilii și turnul clopotniță. Dintre stareții care au slujit în Mănăstirea Glavacioc, doi au ajuns mitropoliți ai Ungrovlahiei: Varlaam al II-lea (stareț al mănăstirii între anii 1660-1670) și Grigorie al II-lea de la Colțea (stareț al mănăstirii între anii 1758-1761), iar alți trei au ajuns episcopi: episcopul din Cerven (stareț al mănăstirii între anii 1770-1783), episcopul Benedict (stareț al mănăstirii între 5 iulie 1642 și 14 aprilie 1643) și Calistrat Sevastios (stareț al mănăstirii între 23 iunie 1861 și 1 octombrie 1862).
Mii de pelerini din întreaga țară vor poposi astăzi la Mănăstirea Glavacioc pentru a primi drept hrană Cuvântul Domnului și apă sfințită de la izvorul făcător de minuni din apropiere. Apa de lângă edificiu izvorăşte de sub Sfântul Altar al bisericii celei mari, aceasta fiind renumită ca tămăduitoare.
Ape făcătoare de minuni În Argeş mai sunt şi alte izvoare considerate făcătoare de minuni, iar despre două fântâni din satele Ioneşti (Buzoeşti) şi Glâmbocu (Bascov) se spune, de asemenea, că au apă tămăduitoare. Cu mare evlavie şi bucurie alte mii de credincioşi calcă, astăzi, pragul Mănăstirii Cetăţuia din Cetăţeni (în Sfântul Altar există un mic izvor, considerat făcător de minuni, el picurând doar într-o scurtă perioadă a anului, cuprinsă între Izvorul Tămăduirii şi Adormirea Maicii Domnului) și Mănăstirii Nămăieşti din Valea Mare Pravăţ (poartă hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, datorită icoanei Maicii Domnului, făcătoare de minuni, şi hramul „Izvorul Tămăduirii”, graţie izvorului tămăduitor din lăcaşul de cult). Şi în pădurea Făget din Mioveni curge un fir de apă botezat Izvorul Tămăduirii.
…Şi sfintele moaşte De fapt, toate sfintele moaşte reprezintă un izvor de tămăduire. Bunăoară, din mormântul Sfântului Nectarie izvorăşte mir, bucurând, până-n ziua de azi, inimile credincioşilor din întreaga lume. Rămăşiţe se găsesc în Grecia, la mănăstirea pe care a întemeiat-o sfântul în Eghina. Un fragment din sfintele oseminte sunt depuse la Biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din Piteşti, ridicată în mod special pentru oamenii nevoiaşi. În Argeş, părticele din moaştele Sfântului Nectarie se mai găsesc la Schitul „Sfinţii Ioan şi Nectarie” din Brădetu, racla fiind aşezată în naosul paraclisului, precum şi la Mănăstirea „Negru Vodă” din Câmpulung. Este bine de ştiut şi că în Piteşti, biserica din ExpoParc poartă hramul Izvorul Tămăduirii.
Obiceiuri şi credinţe De Izvorul Tămăduirii există credinţa că omul care bea apă sfinţită se înzdrăveneşte şi, un an întreg, este protejat de boli şi duhuri rele. Agheasma se poate lua în fiecare zi după anaforă. Sărbătoarea se ţine pentru mântuirea sufletelor şi slobozirea morţilor, pentru a se deschide, la vară, izvorul ploilor, pentru rodnicia plantelor şi belşugul în casă, împotriva pietrei şi a grindinei. Se crede, de asemenea, că Izvorul Tămăduirii este pentru fântânari cea mai bună zi din an, fiindcă, în adâncuri, apele sunt zbuciumate, fac mult zgomot şi izvoarele sunt mult mai uşor de detectat.
Astăzi nu se spală, nu se ţese, nu se munceşte pământul şi nu se înjugă boii. De Izvorul Tămăduirii se prezice şi… moartea: dacă cineva pune un vas cu apă sub un nuc sau un soc şi-l găseşte mai târziu cu pământ depus pe fund înseamnă că nu mai are multe zile de trăit.
Foto: Mănăstirea Glavacioc, Mănăstirea Robaia, Mănăstirea Nămăiești, Șapte Izvoare de Leac
