Odinioară, de sărbători, în jurul mesei se aflau părinţi şi copii, bunici şi vecini, rude şi chiar străini, pentru că toţi aveau aceleaşi elemente comune, iar sărbătorile nu erau decât un moment de resuscitare a acestor elemente, fără ca vreun participant să rămână în afara cadrului lor de manifestare spirituală. Căci nu există sărbătoare a omului singur. Şi, în cuprinsul unui an, sărăbătorile se succedau ca nişte trepte suitoare spre sufletul omului. Ele urmau logica organică a anotimpurilor şi pe cea sufletească a evenimentelor religioase.

În cărţile sfinte stă scris că Moise a întrebuinţat doar zece porunci pentru a fixa legea, dar a avut nevoie de o carte pentru a fixa sărbătorile, care au adus atât de mult farmec în viaţa individuală şi în cea socială a oamenilor, încât poporul lui Moise a respectat cu smerenie sărbătorile, salvându-i-se firea până în ziua de azi. Drept care, unele dintre sărbătorile noastre sunt consacrate naturii, altele de-a dreptul divinului, fără să fie cu adevărat separate în sufletul poporului. Sărbătorile acestea sunt un moment de viaţă colectivă. Ele sunt, aşadar, o realitate sufletească şi niciodată un subiect de dezbatere intelectuală. Căci se vorbeşte de sărbători din momentul când ele nu mai au înţelesul de demult. Şi, după cum afirmă Vasile Băncilă, poporul nostru dispune de o mare densitate sărbătorească; ea dă vieţii un preţ înalt.

Astăzi, însă, sărbătorile noastre nu mai împart anotimpurile între trecut şi viitor, iar cine se simte mai bine primăvara pentru el poate să fie anul o întreagă primăvară şi, la fel, cine iubeşte mai mult toamna poate trăi o toamnă permanentă. Căci găsim cireşe şi struguri, de exemplu, pe parcursul întregului an. Fulgul de nea nu mai aminteşte nimic, nu prevesteşte ceva. Există prin el însuşi. Ne mirăm până şi de vremelnica înflorire a liliecilor, deschişi şi scuturaţi într-o singură noapte, ca o trecere misterioasă fără sens, căci nu mai vedem în ei semnul unei primăveri adevărate. Este vorba aici de o reală amputare sufletească, fiind transpusă din realitate în neant. Căci neantul ne cuprinde atunci când, de sărbători, ne repezim la aparatele noastre electronice pentru a le scrie mesaje de felicitare cunoscuţilor şi colegilor mai apropiaţi. Or, dacă în trecut sărbătorile angajau transcendental, fiind momente de trăire spirituală maximă, astăzi ne uităm pe facebook sau pe WhatsApp. Ne uităm în aceste canale de comunicare de parcă le-am fi captivi şi, în funcţie de ce găsim acolo, ne menţinem sau nu buna dispoziţie. Cu ocazia fiecărei sărbători, aşadar, aşteptăm să primim şi să le dăm mesaje electronice celor dragi. Acestea sunt moravurile actuale. Înaintea ochilor se derulează mesajul dătător de speranţă socializantă şi de urarea că urmează să avem parte de sănătate, fericire, bunăstare etc. Şi, după ce îl citim, în urma câtorva clipe de reflecţii, scriem la rândul nostru fraze cât mai inspirate întru mulţumirea destinatarului.

Şi astfel, imaginarul tehnolgic a dezvoltat o literatură electronică a sărbătorii. Acest imaginar luxuriant stropeşte astăzi plantaţiile laborios cultivate de sute, chiar mii de ani ale intelectului şi sufletului nostru. Spiritul electronic actual stinge focul la care ar fi trebuit să se încălzească inima şi să se aprindă fantezia. Dar acest spirit este nepăsător faţă de inimă, el reclamă doar cunoaşterea ce ţine de iscusinţa tehnologică a lumii virtuale. Pe lângă unele avantaje de comunicare, tehnologia electronică diluează sentimentele, iar comunicarea la distanţă cunoaşte o adevărată explozie de dezvoltare.

Nu ne mai interesează cel de lângă noi, nu mai împărtăşim cu el bucuriile şi necazurile şi trebuie să le punem neapărat pe facebook pentru a le trăi cu prietenul de departe.

Individul actual trăieşte o adevărată stare de război cu aproapele său, dar este prieten cu cel îndepărtat. O fată de 12 ani mi-a spus că are peste două mii de prieteni. Iar când am întrebat-o cine sunt, mi-a spus că sunt prietenii ei de pe facebook. Dar la o nouă întrebare despre prietenii ei de pe aceeaşi scară, acelaşi bloc, cartier, a spus că nu are niciunul, că sunt nişte nesimţiţi. Aşadar, acum porunca este despre iubirea îndepărtatului şi ura aproapelui. Căci ceea ce este îndepărtat ne dă iluzia binelui, a grandorii, a centrului lumii, dimensiunea egoului, iar ce ne este apropiat trebuie extirpat. Iată de ce am fost şocaţi când papa Ioan Paul al II-lea ne-a spus că ţara noastră este Grădina Maicii Domnului. Noi nu am ştiut acest lucru şi a fost o adevărată zguduire. Căci a trăi într-o grădină înseamnă a trăi solidar cu cei apropiaţi mie. Situaţie de înălţare sufletească admirabilă ce face Maica Domnului din sărbătoarea Sa în Grădina Sa.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio