Când au intrat în cabinet, târșindu-și niște bocanci vechi și răspingeliți, îmbrăcați în bulendre ce miroseau a fum de cărbuni, a bălegar și coceni, mi-am amintit de versurile lui Minulescu: „În orașul-n care plouă de trei ori pe săptămână/ Un bătrân și o bătrână, două jucării stricate/ Merg ținându-se de mână”.
Moșul are 86 de ani, baba este cu un an mai mică. S-au luat în urmă cu 60 de ani și mi-au spuse că primarul din sat le-a dat, nu demult, „un milion din ăia vechi”. Au venit la oraș cu „o rată din aia mică”, după ce s-a trecut de la starea de urgență la cea de relaxare, timp în care n-au ieșit dincolo de poarta căsuței de chirpici, izolată la o margine de sat. Atunci când plouă, pe ulițele cu noroi clisos nu pătrund decât căruțele celor câțiva „întârziați în viață”, care n-au plecat spre locurile cu verdeață. Scoțând dintr-o plasă răpănoasă o pungă de hârtie, baba mi-a pus-o pe birou spunându-mi: „Primiți de la noi nește boabe de fasole țucără de anul trecut? E foarte bună, de la noi din grădină. Bani nu am!”
Sunt complet rupți de realitatea momentului prin care trece omenirea în actuala pandemie. Televizor nu au, majoritatea vecinilor de la care ar mai putea afla câte ceva au murit.
„Noi n-am avut copii. Moșul se ține mai bine. Dar eu, după ce că sunt amărâtă, sunt și bătrână. Am auzit toamna trecută că ar fi bine pentru boalele mele să mă arăt la doctorul cu barbă albă pe care îl dă ăștia la televizor. Nu văz bine, urechile nu mai aude, inima bate cu putere, mă suflă vântul, zicea lumea că poate am sângele îngroșat și am mâncărime din cap până în picere. Am muncit la CAP ca o slugă, mă dureau șalele și spinarea de atâția saci cărați cu ce adunam de pe câmp. M-am ales cu praful de pe tobă! Își mai fac unii pomană cu noi și ne dă haine de la mâna doi. Vai de capul nostru! De moarte și de virosu’ ăsta de care vorbea lumea în rată nu ne e frică. Să vină odată și pe ulița noastră, că trăim degeaba!”…
