Am avut privilegiul să-l cunosc pe omul căruia îi dedic aceste rânduri, când mi s-a îmbolnăvit Trăbănţelul. Eram şofer începător în ale meseriei auto, încă nu descoperisem secretul suflării sitei ascunse în paharul de plastic, după care gângaia mea cu două pistoane pornea nărăvaşă şi imperturbabilă, spre umirea soţiei. Când o să am probleme cu el, m-a sfătuit cineva, să merg pe centură, la service. Am luat-o de bună şi m-am prezentat la cel pe uşa căruia scria „Director”. I-am spus că Trabantul meu, proaspăt cumpărat, tuşeşte tot mai des şi nu ştiu ce să-i fac. A deschis interfonul şi i-a spus secretarei:

– Să vină Nae la mine!

Şi Nae, mecanicul, a venit, mi-a luat în primire maşina – na, că am scris „maşină”! – şi mi-a spus să vin la prânz, că se rezolvă. Şi, într-adevăr, s-a rezolvat. De atunci, de câte ori dădea boala în Trabantul meu, la îndemnul d-lui Tolea, îi deschideam uşa şi, în loc de bună ziua, ziceam eu că „arde, să vină Nae!”. Şi Nae venea şi bine repara bâzdâgania care măsura 24 de metri cu fum cu tot. Ori de câte ori era nevoie. Şi era de multe ori nevoie, de vreme ce în ăst răstimp şeful mă tot întreba de una, de alta, până am ajuns să vorbim şi de ziar, şi de regim, şi chiar de lucruri mai puţin ortodoxe.

Ce bine ar fi ca acum să pot şi eu să deschid uşa biroului meu şi să-l invoc pe Nae. Sigur, nu pe Nae de altădată, mare meşter de Trabant, ci pe marele dătător de viaţă, Creatorul. Să-l rog în genunchi să-i redea viaţa bunului om Florin Tolea, care, aflu cu durere, la magazinul „Dedeman”, a pus dintr-o dată mâna la inimă, s-a întrebat mirat „ce-i asta?!”, după care s-a stins brusc. A murit în picioare, ca şi colegul meu Moraru, fiindcă există în lumea asta şi oameni care n-au stare, mor în picioare, nu în patul de acasă. Omul care emana o mare energie şi o mare forţă interioară s-a dus ca un fulg suflat de vântul miezului de iulie. Şi să nu mă întreb şi eu, ca atâţia dintre noi, ce-i viaţa asta?

Dar ştiu bine că mă întreb degeaba, că suntem condamnaţi la moarte de când ne naştem, doar că aflăm adevărul ăsta ceva mai târziu, unii chiar mult mai târziu ca să se întrebe de ce au trăit şi ce au lăsat în urmă.

Mărturisesc că acum scriu ca să mă eliberez, să mă destind interior. Mă doare moartea omului de afaceri Tolea Uau! Nu sună bine „om de afaceri”. Nici vorbă! Chiar dacă numele lui este legat de înfiinţarea unui post de radio, de construcţia unui vapor la Turnu Severin, de reşedinţa reginei Maria de la Eforie Sud, pe care se încăpăţâna s-o restaureze. Şi probabil că din acest motiv se dusese la „Dedeman”. Era inginer, dar era şi constructor, şi antreprenor cu vervă, cu expertiză valoroasă în varii domenii. Asta l-a şi recomandat printre oamenii de vârf ai Argeşului. Era surprinzător de competent în „ramuri” asociate economicului, în turism şi hoteluri, în domeniul imobiliar, în mai tot ce însemna o afacere. Expertiza lui era valoroasă, mulţi îl căutau, fiindcă-i apreciau clarviziunea, inventivitatea, iniţiativa, dar mai ales prietenia dezinteresată.

Sincer şi cu infinit regret, cred că şi-a asumat un ritm de viaţă care rar admitea şi răgazurile. A fost terorizat şi până la urmă ucis de urgenţe. Mă trezeam cu câte un telefon, când venea de la Eforie, ori de la Dunăre, ori de la Scorniceşti, unde avea un hotel-restaurant „Prezident” şi unde făcuse, cu fast şi mare bucurie, nunta băiatului său, Marian. Ne vedeam la o cafea, să mă întrebe ce mai e nou prin târgul Piteştiului. Şi este cazul aici să mărturisesc că mai multe noutăţi aflam eu de la el, decât el de la mine. De altfel, după ce l-am cunoscut, universul meu de cunoştinţe umane, de experienţe, de întrebări asupra rostului tranziţiei, puterii, vieţii, s-a lărgit spectaculos. Avea vocaţia prieteniei, ştia cum să păşească în paradisul amiciţiei adevărate, deşi niciunul dintre noi n-am depăşit apelativul politeţei, cum se întâmpla cu Gabi Ieremia, cu Lucian Leanca, cu fostul rector Barbu, cu col. Preda, cu Lazăr şi cu alţii. Era cald, deschis, comunicativ, respira empatie şi cred că mulţi – la care adaug şi familia mea – îi vor regreta dispariţia subită. Mă gândesc cu nespusă durere la draga lui doamnă, la Georgeta, la statornicia şi înţelegerea cu care-l aştepta să se întorcă din drumurile sale prin ţară. Dar Florin n-are să mai vină decât cu sufletul lui mare să vegheze taina unei familii căreia i-a fost răpit stâlpul ce-i susţine bolta.

Ce bine este să mai credem că va fi totuşi o viaţă de apoi, că acolo ne vom întâlni cu toţi cei pe care i-am preţuit şi i-am iubit, dar i-am pierdut uneori devreme, mult prea devreme. Inima familiei Tolea e tare bolnavă. Este-n pragul infarctului miocardic care l-a ucis pe Florin. Fă, Doamne, ceva să vină Florin Tolea înapoi, acasă, viu şi nevătămat! Şi dacă nu poţi face asta, c-aşa-i legea, dă-i iertarea cea de pe urmă şi pacea veşnică!

Distribuie pe Facebook