De Paşte, aflat la casa tatălui meu după mulţi ani de absenţă, mi-am dat seama că unele lucruri din trecut se prelungesc şi în prezent. Fiecare ungher, tabloul atârnat în cui, câteva cărţi pe un colţ de masă, oala cu flori veştejite şi perdeaua dată în lături pentru a lăsa liberă năvala soarelui, toate mărturisesc un suflet în permanenţă prezent. Sunt şi lucruri care poartă pecetea mea sufletească de altădată. Sunt făcute ca eu să mă regăsesc în ele. În oglinda de pe perete se arată un gest familial şi în ziduri încă, o reminiscenţă din ecoul îndepărtat al părinţilor mei. În încăperea aceasta mă simţeam ca o navă care şi-a regăsit refugiul pentru a-şi coborî ancora. Mă simţeam întocmai ca eroul din basmul lui Mihai Eminescu, din tinereţe fără bătrâneţe. Basmul eminescian prezintă un fantastic care nu vine din regiuni depărtate, ci din imediatul de lângă noi, dar închis în amintiri şi vise. Este vorba, aşadar, de un fantastic care pleacă de la lucruri şi evenimente obişnuite, pe care le transfigurează apoi o imagine primordială. De exemplu, într-o curte, într-o încăpere obişnuită sunt zone de singurătate, zone de mister, unde lumea devine stranie, iar lumina se schimbă. Şi astfel, uneori, nu mai recunoaştem nimic din cele ce ne înconjoară. Totul este neaşteptat în această încăpere de nerecunoscut: lumina, conturul obiectelor, densitatea lor, sensul lor. O stranie impresie de vis dă locului iluzia unei întoarceri în timp. O întoarcere care avea puterea să mă scufunde cu totul într-o călătorie în trecut sau în lumea basmelor.

Scriu despre aceste gânduri la masa copilăriei, aflată în camera ce formează casa părinţilor mei. Scriu pentru că încerc să înţeleg. Şi mai scriu despre faptul că ardeam de nerăbdare să mă întâlnesc cu prietenul din copilărie. Mi l-am închipuit însurat, cu copii mari, cu nevastă şi gospodărie proprie. Şi astfel, mi-am făgăduit o discuţie frăţească în care să regăsesc tihna de altădată. Dar am rămas dureros surprins când am dat cu ochii de el întâia oară. Nu puteam înţelege cum băiatul de odinioară, cu ochii vioi, cu trupul zvelt, cu părul bogat, a devenit un pachet de grăsime, în care ochii abia sclipeau somnoroşi. Ne-am îmbrăţişat totuşi şi ne-am uitat la televizor. Nu puteam să vorbim despre noi, despre lucruri şi întâmplări importante, pentru că el nu avea o poveste a sa, ci doar chelie, ticuri… Aducea cu el amintiri neînsemnate despre lumea satului, întâmplări fără miez, pe care mi le-a prezentat ca şi cum ar fi fost vorba despre foarte importante evenimente. Nu ne mai apropia nimic. Mai târziu, ne-am aşezat la masă. Îmi examinam prietenul pe furiş, cu coada ochiului. Se schimbase mult. Un pic de burtă, un început de chelie, câteva ticuri, o haină uzată… Aici sfârşesc idealurile noastre. Uneori, ne mai revoltăm împotriva acestei mediocrităţi, dar, cu timpul, ne vom resemna în faţa acestei situaţii. Un loc de muncă, însurătoare, copii, puţină situaţie materială, un locşor în biserică şi iată-ne mulţumiţi de viaţă.

E trist totuşi să te gândeşti că prietenul meu din copilărie a învăţat, a suferit, a visat, a încălzit în inimă gânduri scumpe, ca, în final, să se aşeze la casa lui şi să prindă forma locului.

Şi, astfel, m-am întors acasă cu sentimentul că trecutul trăieşte doar în mine. Din el veneau numai ecouri, însufleţind în sufletul meu relicvele postume. Nu ştiu ce proces psihologic mi s-a revelat, pentru că mi-am adus aminte că în ziua aceea nu am râs deloc. Şi mi-am reamintit de Zarathustra, cum rătăcea prin cetate, aşa cum am rătăcit eu prin sat. Între pietre, la răspântii, lângă porţi, vorbindu-le tuturor despre adevărul său: „Eu vă învăţ să fiţi tari”, spunea el celor ce-l însoţeau. „Cum să fim tari?”, era întrebat. Atunci Zarathustra şi-a amintit că în ziua aceea nu a râs niciodată. „Să râdeţi! Să râdeţi în fiecare zi de şapte ori!”, le spunea el. Pe urmă, liniştea s-a întors din nou în jurul lui Zarathustra. Şi-n ochii Supraomului, pentru prima oară în viaţa sa, au apărut lacrimile. Zarathustra a început să plângă. Şi la fel ca el, am plâns şi eu după ce m-am despărţit de prietenul din copilărie.

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio