Nici nu a apărut bine ştirea privind adăugarea jurnalisticii în sfera activităţilor de creaţie, că un val de comentarii apocaliptice aparţinând unor ziarişti care nu prididesc să se recomande „independenţi” străbate media cu mânie proletară. Pronunţându-se fără nicio legitimitate asupra „datoriilor morale” pe care le-ar avea sau nu jurnaliştii, deontologii cu pricina vorbesc „după ureche” despre legi cărora nu le-au citit nici măcar titlul ori expunerea de motive, darămite să le mai înţeleagă şi sensul argumentaţiei, şi raţiunea adoptãrii.
O „lege specială” pentru jurnalişti? „Nu este oportunã”. „Să fie cât se poate de clar, NU suntem de acord”. „Jurnaliştii au datoria morală să nu ceară statut special”. Nicio vorbă despre faptul că modificările adoptate recent de Parlament repară o omisiune, asigură o coerenţă legislativă, corectează o nedreptate provocată breslei jurnaliştilor ale cãror pensii sunt, pentru mulţi dintre ei, la limita supravieţuirii.
Pretinzând că ar fi printre aleşii deţinători ai Adevărului Absolut, alţii din tagma lor se precipită şi întreabă, combativ şi critic: „De ce ei şi nu noi? Cum vine asta, nu suntem toţi la fel?”, „Cine este UZP? Câţi membri are? Şi cine sunt ei? Ce pile au avut aceştia?”
Nu ştiu însă că noi, ăştia din generaţia pe care ei o socotesc expirată, existăm ca organizaţie încă din 1919 şi că tinerii care au înfiinţat-o – Ion Minulescu, Ion Pas, Cezar Petrescu, Mircea Grigorescu, I. Peltz, Brunea Fox, Pamfil Şeicaru, George Macovescu, Geo Bogza şi mulţi alţii – au devenit, peste ani, personalităţi ale literaturii şi gazetăriei româneşti. Că printre principiile statutare fundamentale ale Uniunii Ziariştilor Profesionişti se aflau: sprijinirea intereselor ziariştilor profesionişti, îmbunătăţirea stării lor materiale, acordarea de pensii suplimentare la bătrâneţe, editarea unei reviste profesionale şi înfiinţarea unei şcoli de ziaristică.
Privind însă şi în „ograda lor”, descoperi cu stupoare că, deşi vânează imperfecţiunile altora, pe ale lor şi le ţin cât mai ascunse, pentru a nu se vedea ironia unei situaţii de-a dreptul hilare. Au aparţinut şi ei unor uniuni sau asociaţii jurnalistice pe care, între timp, din cauza certurilor care s-au iscat pe funcţii, le-au şi îngropat.
Şi, atunci, de ce atâta zgomot? Să fie asta un fel de terapie psihologică în grup, bazată pe parabola „caprei vecinului”?
De ce ne este aşa de greu să ne recunoaştem, promovăm, susţinem valorile şi de ce „să moară capra vecinului” tronează pe toate gardurile amărâtei noastre culturi, de ce putregaiul frustrărilor individuale este mai important decât bucuria unei reuşite?! Simplu. Pentru că e o modalitate de autoprotecţie pentru incompetenţa lor.
Benone NEAGOE
