40.000 de argeșeni sunt la acest moment în evidența specialiștilor, dintr-un total de aproape două milioane de români ce suferă de diabet zaharat. Boală pe care Organizația Mondială a Sănătății a botezat-o „Ucigașul tăcut”. Creșterea de la an la an a incidenței unei suferințe care după depistare trebuie tratată toată viața este direct proporțională cu o mulțime de complicații ce nu de puține ori duc la deces. Aceste cifre sunt doar vârful aisbergului. Altfel se estimează că un număr cel puțin egal cu al celor în tratament sunt nedepistați și habar nu au ce pericole îi pândesc la tot pasul.
De-a lungul anilor, la cabinetul în care lucrez, am depistat sute de argeșeni bolnavi de diabet zaharat, ulterior monitorizați și tratați de confrați diabetologi. Alte sute nu m-au ascultat și nu au vrut în ruptul capului să își facă glicemia, analiza care confirma (sau infirma) suspiciunea mea. Există descrise în tratate câteva semne la nivelul pielii și mucoaselor care îl îndeamnă pe dermatolog să-i recomande pacientului să își facă acest test. Mai ales bărbații refuză să se investigheze, motivând că nu sunt consumatori de dulciuri, că nu se scoală prea des noaptea ca să urineze sau că lor li se vindecă repede rănile sau tăieturile. Cei mai căpoși sunt teribiliștii șoferi profesioniști, zmeii zmeilor și mari gagicari, chiar dacă au trecut bine de prima tinerețe. De râsul curcilor, de cele mai multe ori motivul real pentru care nu își fac analiza este că se scapă în pantaloni de teama oricărei banale înțepături cu acul unei seringi, dau în bâlbâială, în istericale, iar în următoarele câteva clipe unii dintre ei leșină. Există șoferi de mari camioane care bântuie pe șoselele din Europa deși au glicemiei de 4-5‰ (limita maximă admisă este de 1,2 g‰).
